Next
Previous

Wednesday, July 30, 2014

0
Jul 2014 30

Happy 45th birthday, Simon Baker!

Posted in



You are like an angel because you have touched the life of every person you have met. You deserve the best and the most special of birthdays so that you can touch the lives of a thousand more people. 



May the sun always shine on you / And each day feel so bright and new / And may God hold you in the palm of his hand / May the moon always light your way / And love be forever and here to stay / And may God hold you in the palm of his hand ...



Wishing you a blessed birthday, Simon Baker! 





Wednesday, July 16, 2014

2
Jul 2014 16

"Brown Eyed Girls": Go get them, cowboy Jane!

Posted in , , , ,
Patrick Jane, cu pălărie de cowboy pe cap, este amenințat cu o armă automată de liderii unei rețele de trafic de organe și carne vie

Lisbon: "You're not upset?"
Jane: "No, of course not. I mean, if that's ... if you're happy ..."
Lisbon: "Oh, I'm happy"
Jane: "Then I'm happy"

S-a așternut o peliculă de praf peste sezonul 6 al serialului "The Mentalist" și un strat gros de praf peste afectele, ideile și reflecțiile pe care mi le inspirase vizionarea la cald a episodului "Brown Eyed Girls", motiv pentru care trebuie să-mi bat creierul cu lipsa de milă cu care aș bate un covor astfel încât amintirile scuturate de scame și impurități să-și recâștige limpezimea, să se prelingă printre circumvoluțiuni și să se sublime în cuvinte înșirate în mod coerent pe o pagină virtuală. A scrie pe 16 iulie despre un episod pe care rețeaua de televiziune CBS l-a difuzat pe 27 aprilie este greu și ușor în același timp (mai ales atunci când ai rămas în urmă doar cu redactarea recenziilor, nu și cu tulburătoarele evenimente din episodul "Blue Bird"), inconvenientul fiind acela că intensitatea emoțiilor se diminuează cu fiecare vizionare, suspansul dispare cu desăvârșire și nu-ți poți fura singur căciula pretinzând că nu ști la ce teste vor fi supuse personajele în continuare și ce alegeri dramatice vor face ele în final, iar avantajul fiind acela că ți se întinde în fața ochilor imaginea de ansamblu și poți comenta în deplină cunoștință de cauză, fără să lansezi supoziții care să se dovedească false doar pentru că scenariștilor le place să se joace, în stilul în care îl tortura Red John pe Jane, cu mințile acelor fani care îndrăznesc să-i provoace și să rivalizeze cu ei la capitolele ingeniozitate și creativitate. 

Recunosc că nu mă simt în largul meu reașezându-mă la masa de lucru după o pauză în care m-am dezobișnuit să-mi pun sufletul pe tavă și să-mi afirm dragostea nudă față de un Patrick Jane pe care Simon Baker a reușit să-l azvârle în casa mea în același mod în care el însuși, îmbrăcat într-un costum care mă duce cu gândul la căpitanul Kirk din saga "Star Trek", zbura prin ecranul unui televizor cu plasmă în reclama Samsung sau în același mod în care eroul ficțional Tom Baxter (Jeff Daniels) sfâșia pânza ecranului și pășea într-o sală de cinema cât se poate de reală pentru a trăi o idilă cu romanțioasa Cecilia (Mia Farrow) în "The Puple Rose of Cairo", fantezia regizată de Woody Allen la mijlocul anilor '80. Însă, ori de câte ori mă afund în universul alternativ pe care l-a creat acest demiurg numit Bruno Heller, uit cât de ruginite îmi sunt rotițele minții din cauza lipsei de exercițiu și mă avânt cu entuziasm în analiza celor mai infime gesturi ale personajelor care s-au insinuat parșiv în viața mea și n-au mai plecat, fiind capabilă să zăbovesc minute în șir pe o expresie întipărită pe chipul mentalistului, deși sunt conștientă că risc să alunec în penibil. Se pare că toți avem un Red John care să ne invadeze gândurile diurne sau nocturne, iar Red John al meu, obsesia mea devoratoare, este tocmai Patrick Jane.

Iar echipa de scenariști formată din Eoghan Mahony și Mike Weiss și mai cu seamă regizorul Sylvain White, licențiat în Drept la universitatea pariziană Sorbona și specializat în Media, Fim și Producție video la universitatea californiană Pomona, multipremiat pentru scurtmetrajele, videoclipurile muzicale și campaniile publicitare pe care și-a pus amprenta și inițiat în tainele profesiei de nimeni alții decât Michel Gondry și Spike Jonze, au știut să exploateze la maximum expresivitatea perechii Simon Baker - Robin Tunney, astfel încât "Brown Eyed Girls" abundă în momente de o sensibilitate și de o profunzime ce nu te pot lăsa indiferent, din punctul meu de vedere excelând scena în care consultantul FBI îngenunchează lângă patul pe care zace o tânără exsangvinată, în a cărei privire anemică și absentă se citește deja apropierea morții.

 Sursă material video: https://www.youtube.com

Deși se aseamănă cu secvența din episodul "The Red Tattoo" în care muribunda Kira Tinsley își adună puterile pentru a-i furniza mentalistului informația despre tatuajul cu trei puncte dispuse în linie pe care îl poartă Red John pe umărul stâng, un indiciu prețios ce îl va ajuta pe acesta să parcurgă ultimul pas în direcția unui deznodământ favorabil în cazul criminalului în serie ce a îndoliat zeci de familii, Patrick Jane nu mai are încrâncenarea de atunci, dezmierdând cu bândețe și compasiune tâmpla acelei fete curajoase și lipsite de noroc, care a evadat din ghearele unor traficanți de carne vie înainte de a fi vândută proxeneților din Mexic și a fost împușcată în abdomen. Neîntrerupând nicio secundă contactul vizual cu victima, abia atingându-i pielea cu vârful degetelor, vorbindu-i cu o voce molatică și persuasivă în timp ce o încurajează să reziste până când ambulanța chemată de urgență de Lisbon va ajunge la destinație, Jane remarcă paloarea cadaverică și fiorul de gheață ce pun treptat stăpânire pe trupul Leannei, dar simte că nu poate pierde încă o bătălie împotriva morții care i-a răpit atâtea persoane dragi și continuă să mângâie cu degetul mare obrazul fetei chiar și după ce ochii ficși și goi îi confirmă că zeul Hades și-a cules ofranda și a trecut-o peste apa Styxului în luntrea lui Caron.

Probabil că prin fața ochilor fostului artist de carnaval, care obișnuia să profite de naivitatea altora pretinzând că posedă abilități de medium, se perindă acum Angela Ruskin Jane, Charlotte Anne Jane, Sophie Miller, Lorelei Martins, Elaine Turner și Kira Tinsley, un șir lung de victime pe care nu le-a putut salva și care nu ar fi avut lespezi de mormânt deasupra lor dacă nu și-ar fi încrucișat pașii cu ai lui, dar nici Red John și nici discipolii săi din Asociația Blake nu sunt implicați în destinul tragic al Leannei Cole, așa că Patrick Jane nu are motive să se simtă vinovat. Instinctul de a-i proteja pe cei slabi și de a-i alina pe cei îndurerați, pe care și l-a cultivat de când s-a debarasat de dragostea de arginți și a început să-și folosească ochii cu raze X, fina cunoaștere a comportamentului uman și intuiția fără cusur pentru a-i împiedica pe infractori să mai împartă același spațiu cu oamenii cu respect față de lege, îl determină acum pe detectiv să renunțe la masca invulnerabilității și să-și etaleze fără ostentație latura altruistă în prezența Teresei Lisbon, femeia care i-a iubit dintotdeauna inclusiv partea demoniacă fiindcă a întrezărit și această parte angelică în structura personalității lui.

Tuesday, May 27, 2014

4
May 2014 27

"Forest Green": Patrick Jane and Teresa Lisbon are lost in the woods

Posted in , , , ,
Patrick Jane studiază cadavrul prostituatei Madison Pryce

"If I could only just see ..."  -  Patrick Jane

Îmi amintesc limpede că episodul "Forest Green" a fost cadoul pe care ni l-a oferit CBS Television Network cu ocazia Paștelui ortodox și catolic, ceea ce înseamnă că au trecut vreo 36 de zile de când l-am vizionat și am dobândit detașarea necesară pentru a comenta secvența de deschidere fără să mă frec la ochi spre a mă convinge că simțul vizual nu-mi joacă feste, fără să pufnesc dezaprobator și fără să-mi scape printre dinți exclamații de genul "Merde!" sau "What the fuck!", care nu-și găsesc locul în vocabularul unei persoane ce detestă vulgaritatea și limbajul licențios, dar care îmi flutură ocazional pe buze din cauza nărăvașului Patrick Jane, cel mai dat naibii personaj din istoria televiziunii (și, credeți-mă pe cuvânt, chiar am intenționat să-l dezmierd cu un compliment). În clipa în care am văzut-o pe Teresa Lisbon coborând treptele casei lui Marcus Pike cu pletele ude și cu un zâmbet până la urechi, gândul care mi-a traversat mintea în goană, fără să se oprească la culoarea roșie a semaforului meu lăuntric pentru a-mi îngădui să-l analizez și să-i decelez hibele, a fost acela că vanitosul Jane, care nu concepe să fie eclipsat de un alt mascul alfa, nu o va ierta niciodată pentru o asemenea trădare și își va sfredeli inima cu vătraiul încins în foc pentru a smulge sentimente pe care le tăinuiește de ani întregi fiindcă i-ar face franjuri aura de inaccesibilitate, l-ar îngenunchea și l-ar determina să pară slab în propriii ochi.  

Însă, indiferent dacă ne convine sau nu, acel Jane intransigent, inadaptabil și necruțător, incapabil să accepte compromisuri și să acorde iertare celor care l-au rănit, s-a prelins prin buricele degetelor ce strângeau spasmodic gâtul șerifului McAllister, a alunecat în trupul inert al lui Red John și a murit o dată cu asasinul în serie în parcul de lângă cimitirul în care erau înhumate Angela și Charlotte Anne, iar acest Jane întors din raiul lui albastru reprezentat de plajele Venezuelei s-a maturizat puțin câte puțin, s-a reintegrat în societate, a învățat să funcționeze în echipă, a făcut eforturi pentru a câștiga respectul colegilor și șefilor din FBI, a dezvoltat o autentică prietenie cu Dennis Abbott și, oricât ar suna de bizar, s-a reîndrăgostit. "Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher şi de sine stătător. Fiecare om este o bucăţică din Univers, o parte din întregul cel de căpetenie. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgăre, Europa este împuţinată, aşa cum ar fi orice bulgăre de pământ, ori moşia ta, ori a prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă vatămă pe mine fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat", un mesaj care îi aparține lui John Donne, pe care Hemingway l-a folosit ca motto al romanului "For Whom the Bell Tolls" și pe care Jane lasă impresia că l-a priceput într-un final, dărâmând Bastilia pe care el însuși și-a construit-o și ale cărei ziduri de solitudine și tăcere ajunseseră să-l apese dincolo de limita suportabilității, încordându-și voința pentru a înfrânge spaima paralizantă că orice ființă pe care o iubește poartă pecetea damnării și crăpând deocamdată ușa spre spațiul său interior doar atât cât Lisbon și telespectatorii să strecoare o privire indiscretă, fără să-i poată invada intimitatea.       

Așa cum dorul de Teresa, foamea de prezența ei fizică, dorința de a-i auzi vocea și de a o strânge la piept, nevoia de a comunica direct cu ea, iar nu prin mijlocirea romanticelor scrisori, l-au împins pe Patrick să-și asume riscul de a fi tras pe sfoară de FBI și ademenit într-o țară în care plana asupra lui spectrul sumbru al închisorii, tot astfel conștientizarea treptată a adevărului că ar putea rata cea de-a doua șansă la fericire mai degrabă din cauza lentorii cu care se derulează propriul proces de vindecare psihologică decât din cauza unui rival prea anost pentru a-i stârni Teresei vreo pasiune mistuitoare, îl împinge pe mentalist să nu-și mai camufleze atât de atent emoțiile ori de câte ori observă cum polițista băiețoasă și îmbufnată, care se simțea în largul ei doar atunci când purta pantaloni, geci din piele, pulovere cu guler întors și ghete, se emancipează, își afirmă feminitatea și se metamorfozează într-o femeie lipsită de complexe chiar și în situațiile în care defilează prin fața celor doi bărbați importanți din trecutul și prezentul ei îmbrăcată în rochii scurte, decoltate și sexy.

Teresa Lisbon și Patrick Jane discută în fața exclusivistului club ForagerDeconcertant pentru Jane este nu numai faptul că Lisbon a ieșit din cercul lui de influență și a început să-i conteste autoritatea (câteodată vocal, câteodată tacit), luând decizii responsabile care pun ordine în viața ei personală, dar aruncă în haos viața lui, ci și faptul că femeia puternică și realistă după care tânjește acum, care l-a ținut de mână cât timp a străbătut orbește atât un labirint plin de capcanele unor sentimente distructive, cât și o galerie subterană pe pereții căreia era scrijelit obsesiv cuvântul "Răzbunare", își dezvăluie sensibilitatea, se lasă cucerită de gesturi romantice și își propune să fie elegantă și senzuală pentru a face pe plac unui alt bărbat, un necunoscut care s-a interpus între ei doi cum n-a reușit nimeni vreodată și care, în esență, nu este atât de diferit de consultantul FBI precum ni s-a părut nouă în episodul "Violets".

Jane a mințit prea mult, a înșelat prea des încrederea partenerei, a profitat cu prea mare nonșalanță de candoarea și dragostea ce o determinau pe Lisbon să-și pună cariera drept miză într-un joc ale cărui reguli erau stabilite alternativ de către el și de către Red John, iar acum mentalistul culege ceea ce a semănat și este străpuns de armele pe care el însuși le-a ascuțit pentru a le încerca tăișul deopotrivă pe pielea dușmanilor și a aliaților, păcatele trecutului întorcându-se ca să-l bântuie, iar tendințele lui de a se eschiva, de a face slalom printre subiectele incomode și de a ține ascunse în mânecă atuurile pe care ar trebui să le înșire pe masă fiind scoase în evidență în mod grotesc de cinstea lui Pike, care abordează cu franchețe, înțelepciune și un strop de șiretenie inclusiv conversațiile ce ar putea distruge din fașă o relație care a debutat sub bune auspicii, mărturisindu-i iubitei că este divorțat și sugerându-i că i se vântură pe sub nas o oportunitate profesională pe care nu ar putea-o refuza fără să-i dea târcoale o umbră de regret. Deși se mândrește în sinea ei că a retezat cordonul ombilical care o lega de Jane și că nu-i mai permite acestuia să-i indice direcția, Teresa nu face altceva decât să sară din lac în puț, fiind periculos de aproape să înlocuiască lesa scurtă în care o ținea Patrick cu lesa lungă în care o va ține Marcus, un partener de cuplu care o domină la rândul lui și care, spre deosebire de impulsivul Jane, acționează cu tact și vinde imaginea unui bărbat răbdător și atent, dispus să sacrifice slujba de vis din Washington D.C. pentru a nu o dezrădăcina din nou pe conservatoarea Lisbon, care abia s-a adaptat la traiul din Austin și la cerințele locului de muncă din Divizia texană a FBI-ului. 

Wednesday, May 14, 2014

8
May 2014 14

"Silver Wings of Time": Let the games begin

Posted in , , , ,

"You know, it must be very difficult for people around you the fact you can never admit to being wrong"  -  Edward Feinberg


Apăs butonul "Play", iar imaginea care îmi apare pe monitorul laptopului este aceea a unor degete ce răsucesc un remontoar, potrivind ceasul la 6:26, în concordanță cu ora afișată pe ecranul unui televizor la care prezentatoarea emisiunii matinale de știri anunță că a început numărătoarea inversă până la execuția lui Cruz. Încă din primele secunde ale episodului "Silver Wings of Time" înțeleg că tema abordată de către scenariștii Tom Szentgyorgyi și Rebecca Perry Cutter este scurgerea inexorabilă a unui timp care nu mai are răbdare nici cu Luis Cruz, un fost dependent de droguri condamnat pentru crimă, care a zăbovit 11 ani pe culoarul morții și mai are la dispoziție numai trei zile pentru a-i fi probată nevinovăția și pentru a nu auzi răsunând strigătul "dead man walking" pe coridoarele penitenciarului, dar nici cu Patrick Jane, un fost medium care și-a cheltuit resursele de vigoare și vitalitate în decursul goanei obsesive după Red John și s-a simțit ulterior prea extenuat și prea timorat pentru a-și explora intimitatea, complăcându-se în pasivitate și evoluând pe scena vieții erotice asemenea unui somnambul ce pășește în vârful picioarelor pe un acoperiș fierbinte de teamă să nu se frigă. 

De când și-a pierdut familia și căminul în circumstanțe atât de tragice, personajul principal din "The Mentalist" s-a transformat în versiunea mai puțin ezitantă a unui Hamlet cu spirit vindicativ, sacrificând-o inclusiv pe Ophelia și având acum la dispoziție doar câteva săptămâni și doar șase episoade pentru a găsi cheia ce se potrivește în încuietoarea cufărului plin cu emoții reprimate și pentru a o împiedica pe Lisbon să zboare spre alte zări și să-și construiască împreună cu Pike un cuib pe care să nu-l răstoarne vântul prevestitor de furtună al cuvintelor pe care partenerul ei din CBI și FBI nu le-a lăsat niciodată să treacă dincolo de bariera buzelor.  Lisbon știe mai bine decât oricine că, atunci când vine vorba de Jane, nimic nu este conturat în alb și negru, nimic nu este lipsit de contorsiuni și ambiguități, nimic nu este "crystal clear" (ca să citez o expresie folosită de mentalist în episodul 17 și care mi-a amintit de senzuala Krystal Markham, traficanta de droguri din "White Lines"), însă polițista cu principii solide și cu respect pentru regulamente de odinioară a devenit deschisă la ideile aparent delirante ale partenerului, s-a lăsat modelată ca o plastilină de către un maestru în arta disimulării, a învățat să mintă atât de bine încât nici măcar mentorul ei nu reușește întotdeauna să-i scotocească prin tainițele sufletului și să-i interpreteze corect reacțiile și a împrumutat în mod inconștient câteva stereotipii de gândire și de limbaj de la Jane, ceea ce o determină pe Kim Fischer să exclame că cei doi subalterni din echipa ei au început să semene. 

Deși este conștientă că Jane plutește într-o zonă de clarobscur, cedând impulsurilor de a lua legea în propriile mâini și de a aplica pedepse în numele unor idealuri nobile în teorie, dar îndoielnice sub aspect moral, deși i s-a demonstrat în repetate rânduri că ar fi o naivitate din partea ei să creadă că acesta este demn de încredere și sincer în proporție de 100%, deși s-a convins că latura întunecată a consultantului pune stăpânire în anumite situații pe latura sa luminoasă, iar narcisismul, impulsivitatea și aroganța aruncă umbre asupra generozității, abnegației și loialității pe care le manifestă acesta în relația cu puținii săi prieteni, Lisbon simte că Jane ascunde o sensibilitate datorită căreia merită să fie iubit și din cauza căreia poate fi rănit extrem de ușor, chiar dacă el nu ar recunoaște fățiș că suferă.


Așa cum și-a protejat frații după moartea mamei și după căderea tatălui în patima beției, așa cum i-a protejat pe Rigsby, Van Pelt și Cho în perioada în care le-a fost șefă în CBI, Lisbon se străduiește să fie scut între Jane și inamicii din exterior pe de-o parte și între Jane și demonii lui interiori pe de altă parte, dar a obosit să bată la poarta ferecată a inimii acestuia așa cum bătea în trecut la ușa baricadată a mansardei, s-a săturat să aștepte o declarație de dragoste sau un gest din care să priceapă că sentimentele îi sunt împărtășite și și-a impus să-l țină la distanță pe bărbatul care încă se crede însurat în mintea lui, cu toate că este văduv de mai mult de 12 ani. Abbott, Cho și Fischer nu au familii și nici parteneri de cuplu, motiv pentru care Jane și Lisbon nu s-au simțit inconfortabil în mijlocul unui grup de oameni concentrați exclusiv pe carierele lor și pe lupta împotriva fenomenului infracțional, însă fericirea pe care au găsit-o Rigsby și Van Pelt între granițele mariajului i-a amintit lui Lisbon că timpul trece în defavoarea ei și că, în clipa în care se va trezi din starea de letargie, s-ar putea să fie tot singură pe o sofa, într-o casă goală în care nu vor răsuna niciodată râsete de copii, citind scrisori cu pagini îngălbenite și imaginându-și cum ar fi fost viața ei dacă nu s-ar fi intersectat cu acest bărbat captivant, dar iresponsabil și imatur, căruia multe femei și-au propus să-i repare mecanismele defectate și căruia numai ea a reușit într-o oarecare măsură să-i redea încrederea în oameni.      

Fără să cunoască dilema cu care se confruntă Lisbon și fără să aibă intenții machiavelice, Pike exploatează momentul de vulnerabilitate în care agenta FBI este pe punctul de a-și pierde speranța că rănile lui Jane se vor cicatriza și că acesta se va ierta pe sine pentru păcatul vanității excesive, care a avut drept consecință dezlănțuirea furiei lui Red John asupra Angelei și a lui Charlotte Anne, iar dacă Teresa și-ar fi întocmit o listă care să sintetizeze calitățile bărbatului perfect, probabil că Marcus le-ar fi bifat pe toate, în vreme ce Patrick le-ar fi ratat pe majoritatea. Din fericire pentru Jane și din nefericire pentru Pike, dragostea nu ține cont de imboldurile minții, iar lui Lisbon îi dă inima ghes tot spre colegul cu care a împărțit orice în afară de un pat în ultimul deceniu, Teresei fiindu-i imposibil să smulgă niște simțăminte care au făcut parte integrantă din ființa ei și care au supraviețuit oricărei tentative conștiente de a le suprima, observate de toată lumea în afară de cine ar fi trebuit să le observe și să acționeze în concordanță cu ele. 

Tuesday, April 29, 2014

5
Apr 2014 29

Violets for Teresa Lisbon, Jane's forbidden love

Posted in , , , ,
Patrick Jane este amenințat cu arma de către hoțul Edwin MacKaye și se ridică de pe sofa cu mâinile ridicate

"The key to a good con is always making the mark feel that he is in control. I mean, you can lead a man anywhere as long as he thinks that he is driving. The illusion of control"  -  Patrick Jane


Pe parcursul primelor 125 de episoade, "The Mentalist" a urmărit îndeaproape evoluția lui Patrick Jane, un personaj care ne-a îngăduit arareori să-i străpungem platoșa de protecție, să-i zdrențuim aura de mister și să-i sfredelim mintea și sufletul cu priviri indiscrete, însă episodul "Green Thumb" a propulsat în atenția telespectatorilor o Teresa Lisbon independentă și voluntară, care nu se mai lasă influențată de sentimente îndelung reprimate și aparent neîmpărtășite, care pretinde să fie tratată cu respectul cuvenit unui egal, care nu mai acceptă nici jumătăți de măsură și nici jumătăți de adevăr, care nu mai este dispusă să trăiască în incertitudine și să fie legănată pe undele unei iluzii întreținute mai mult de 12 ani de flirtul cu partenerul ei din CBI și FBI.

Brâncuși a declinat odinioară propunerea artistului francez Rodin de a lucra în atelierele lui din Paris recurgând la metafora "La umbra marilor copaci nu crește iarba", însă scenariștii proceduralului "În mintea criminalului" tind să-l contrazică pe sculptorul originar din Târgu Jiu întrucât Lisbon s-a maturizat și s-a desăvârșit ca polițistă și ca femeie în umbra lui Jane, a furat meserie de la cel mai înzestrat mentor, așa cum ea însăși recunoaște în timpul celei dintâi conversații telefonice cu Marcus Pike, a învățat să aibă încredere în propriile instincte și a început să analizeze limbajul trupului suspecților într-un stil ce îi este caracteristic lui Jane, împrumutând din ce în ce mai des și probabil în mod inconștient arme din arsenalul consultantului, care nu sunt palpabile precum patul unui pistol ținut în palmă și nu ucid cu viteza glonțului scuipat prin țeavă, dar au efecte letale asupra infractorilor. 

Cu excepția episodului "My Blue Heaven", care trebuia să rămână fidel viziunii regizorului Simon Baker și să se concentreze pe trăirile unui Patrick Jane pe care ne-am fi așteptat să-l vedem savurându-și triumful asupra lui Red John și pe care l-am regăsit în schimb nostalgic și însingurat pe o insulă, ascunzându-și cu demnitate chipul sub obișnuita mască a bravadei pentru a nu admite nici măcar față de sine însuși că suferă din cauza lipsei de comunicare și din cauza dorului de țară și de vechii camarazi din Sacramento, reboot-ul s-a transformat încet, dar sigur în povestea Teresei Lisbon, o eroină care a fost condamnată prea mulți ani să intre în pielea unui Vineri pentru Robinson Crusoe, a unui Sancho Panza pentru Don Quixote, a unui Huckleberry Finn pentru Tom Sawyer sau a unui Doctor Watson pentru Sherlock Holmes și care merita să poarte pe frunte, măcar la final de serial, laurii ce s-au încurcat întotdeauna printre suvițele pretinsului spiritist și autenticului mentalist.

Teresa Lisbon și Patrick Jane beau șampanie așezați pe o sofa, la parterul unei vile luxoase

Dincolo de palpitantele cazuri de crimă, răpire, trafic de carne vie sau jaf armat, dincolo de iscusitele șiretlicuri și numere de magie puse în scenă de Jane, dincolo de elaboratele scheme pe care le perfectează protagonistul pentru a le întinde capcane unor asasini ce păcătuiesc prin vanitate, considerându-se la fel de dibaci precum consultantul FBI, "The Mentalist 2.0" ne provoacă să o însoțim pe Lisbon într-o călătorie plină de tentații și oferte dificil de refuzat, la sfârșitul căreia aceasta se va regăsi pe sine și, poate, îl va regăsi inclusiv pe bărbatul introvertit și instabil emoțional, pe care l-a recompus din fragmente împreună cu psihiatra Sophie Miller și pe care l-a ajutat să pună punct unei domnii a terorii instaurate de către Red John și să obțină o răzbunare al cărei gust s-a dovenit a nu fi atât de dulce pe cât anticipase. Orgoliul exacerbat, sentimentul culpabilității, teama de a lăsa garda jos și de a iubi cu forța cu care o iubise în trecut pe Angela Ruskin, fiind conștient de caracterul efemer al fericirii și de imposibilitatea de a-ți reveni complet după pierderea persoanei de lângă tine, au blocat de fiecare dată drumul lui Patrick către Teresa, Jane continuând să se autoflageleze în mod simbolic și refuzându-și o posibilă mântuire prin dragoste.  

Pe măsură ce se așterne praful peste decepția generată de demascarea asasinului în serie care le executase pe soția și fiica lui Patrick Jane și se atenuează furia pe care am resimțit-o atunci la adresa lui Bruno Heller, cel care a reușit contraperformanța de a scrie un scenariu atât de dezechilibrat și inegal ca valoare încât nu mi-a venit să cred că nu i-a fost jenă să-și pună semnătura pe el, îmi dau seama de importanța minoră a faptului că tocmai șeriful McAllister a fost desemnat să întruchipeze acea eminență cenușie care îi dăduse de furcă mentalistului, ceea ce a contat cu adevărat fiind frumusețea drumului parcurs până la momentul marii revelații. Conservatoare din fire, n-aș vrea să se schimbe nimic în dinamica relației Jane - Lisbon și rămân la părerea că serialul s-a clătina sub lovitura încasată dacă cele două personaje principale s-ar cupla între ele după modelul Castle - Beckett, însă, orice deznodământ ne pregătesc scenaristul Bruno Heller și regizorul Chris Long în episodul "Blue Bird" din data de 18 mai, sunt împăcată cu ideea că nu stația finală va avea cea mai profundă semnificație pentru mine, ci suma stațiilor prin care a trecut trenul "The Mentalist" până să ajungă la destinație și să gareze.