"If I could only just see ..." - Patrick Jane
Îmi amintesc limpede că episodul "Forest Green" a fost cadoul pe care ni l-a oferit CBS Television Network cu ocazia Paștelui ortodox și catolic, ceea ce înseamnă că au trecut vreo 36 de zile de când l-am vizionat și am dobândit detașarea necesară pentru a comenta secvența de deschidere fără să mă frec la ochi spre a mă convinge că simțul vizual nu-mi joacă feste, fără să pufnesc dezaprobator și fără să-mi scape printre dinți exclamații de genul "Merde!" sau "What the fuck!", care nu-și găsesc locul în vocabularul unei persoane ce detestă vulgaritatea și limbajul licențios, dar care îmi flutură ocazional pe buze din cauza nărăvașului Patrick Jane, cel mai dat naibii personaj din istoria televiziunii (și, credeți-mă pe cuvânt, chiar am intenționat să-l dezmierd cu un compliment). În clipa în care am văzut-o pe Teresa Lisbon coborând treptele casei lui Marcus Pike cu pletele ude și cu un zâmbet până la urechi, gândul care mi-a traversat mintea în goană, fără să se oprească la culoarea roșie a semaforului meu lăuntric pentru a-mi îngădui să-l analizez și să-i decelez hibele, a fost acela că vanitosul Jane, care nu concepe să fie eclipsat de un alt mascul alfa, nu o va ierta niciodată pentru o asemenea trădare și își va sfredeli inima cu vătraiul încins în foc pentru a smulge sentimente pe care le tăinuiește de ani întregi fiindcă i-ar face franjuri aura de inaccesibilitate, l-ar îngenunchea și l-ar determina să pară slab în propriii ochi.
Însă, indiferent dacă ne convine sau nu, acel Jane intransigent, inadaptabil și necruțător, incapabil să accepte compromisuri și să acorde iertare celor care l-au rănit, s-a prelins prin buricele degetelor ce strângeau spasmodic gâtul șerifului McAllister, a alunecat în trupul inert al lui Red John și a murit o dată cu asasinul în serie în parcul de lângă cimitirul în care erau înhumate Angela și Charlotte Anne, iar acest Jane întors din raiul lui albastru reprezentat de plajele Venezuelei s-a maturizat puțin câte puțin, s-a reintegrat în societate, a învățat să funcționeze în echipă, a făcut eforturi pentru a câștiga respectul colegilor și șefilor din FBI, a dezvoltat o autentică prietenie cu Dennis Abbott și, oricât ar suna de bizar, s-a reîndrăgostit. "Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher şi de sine stătător. Fiecare om este o bucăţică din Univers, o parte din întregul cel de căpetenie. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgăre, Europa este împuţinată, aşa cum ar fi orice bulgăre de pământ, ori moşia ta, ori a prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă vatămă pe mine fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat", un mesaj care îi aparține lui John Donne, pe care Hemingway l-a folosit ca motto al romanului "For Whom the Bell Tolls" și pe care Jane lasă impresia că l-a priceput într-un final, dărâmând Bastilia pe care el însuși și-a construit-o și ale cărei ziduri de solitudine și tăcere ajunseseră să-l apese dincolo de limita suportabilității, încordându-și voința pentru a înfrânge spaima paralizantă că orice ființă pe care o iubește poartă pecetea damnării și crăpând deocamdată ușa spre spațiul său interior doar atât cât Lisbon și telespectatorii să strecoare o privire indiscretă, fără să-i poată invada intimitatea.
Așa cum dorul de Teresa, foamea de prezența ei fizică, dorința de a-i auzi vocea și de a o strânge la piept, nevoia de a comunica direct cu ea, iar nu prin mijlocirea romanticelor scrisori, l-au împins pe Patrick să-și asume riscul de a fi tras pe sfoară de FBI și ademenit într-o țară în care plana asupra lui spectrul sumbru al închisorii, tot astfel conștientizarea treptată a adevărului că ar putea rata cea de-a doua șansă la fericire mai degrabă din cauza lentorii cu care se derulează propriul proces de vindecare psihologică decât din cauza unui rival prea anost pentru a-i stârni Teresei vreo pasiune mistuitoare, îl împinge pe mentalist să nu-și mai camufleze atât de atent emoțiile ori de câte ori observă cum polițista băiețoasă și îmbufnată, care se simțea în largul ei doar atunci când purta pantaloni, geci din piele, pulovere cu guler întors și ghete, se emancipează, își afirmă feminitatea și se metamorfozează într-o femeie lipsită de complexe chiar și în situațiile în care defilează prin fața celor doi bărbați importanți din trecutul și prezentul ei îmbrăcată în rochii scurte, decoltate și sexy.

Deconcertant pentru Jane este nu numai faptul că Lisbon a ieșit din cercul lui de influență și a început să-i conteste autoritatea (câteodată vocal, câteodată tacit), luând decizii responsabile care pun ordine în viața ei personală, dar aruncă în haos viața lui, ci și faptul că femeia puternică și realistă după care tânjește acum, care l-a ținut de mână cât timp a străbătut orbește atât un labirint plin de capcanele unor sentimente distructive, cât și o galerie subterană pe pereții căreia era scrijelit obsesiv cuvântul "Răzbunare", își dezvăluie sensibilitatea, se lasă cucerită de gesturi romantice și își propune să fie elegantă și senzuală pentru a face pe plac unui alt bărbat, un necunoscut care s-a interpus între ei doi cum n-a reușit nimeni vreodată și care, în esență, nu este atât de diferit de consultantul FBI precum ni s-a părut nouă în episodul "Violets".
Jane a mințit prea mult, a înșelat prea des încrederea partenerei, a profitat cu prea mare nonșalanță de candoarea și dragostea ce o determinau pe Lisbon să-și pună cariera drept miză într-un joc ale cărui reguli erau stabilite alternativ de către el și de către Red John, iar acum mentalistul culege ceea ce a semănat și este străpuns de armele pe care el însuși le-a ascuțit pentru a le încerca tăișul deopotrivă pe pielea dușmanilor și a aliaților, păcatele trecutului întorcându-se ca să-l bântuie, iar tendințele lui de a se eschiva, de a face slalom printre subiectele incomode și de a ține ascunse în mânecă atuurile pe care ar trebui să le înșire pe masă fiind scoase în evidență în mod grotesc de cinstea lui Pike, care abordează cu franchețe, înțelepciune și un strop de șiretenie inclusiv conversațiile ce ar putea distruge din fașă o relație care a debutat sub bune auspicii, mărturisindu-i iubitei că este divorțat și sugerându-i că i se vântură pe sub nas o oportunitate profesională pe care nu ar putea-o refuza fără să-i dea târcoale o umbră de regret. Deși se mândrește în sinea ei că a retezat cordonul ombilical care o lega de Jane și că nu-i mai permite acestuia să-i indice direcția, Teresa nu face altceva decât să sară din lac în puț, fiind periculos de aproape să înlocuiască lesa scurtă în care o ținea Patrick cu lesa lungă în care o va ține Marcus, un partener de cuplu care o domină la rândul lui și care, spre deosebire de impulsivul Jane, acționează cu tact și vinde imaginea unui bărbat răbdător și atent, dispus să sacrifice slujba de vis din Washington D.C. pentru a nu o dezrădăcina din nou pe conservatoarea Lisbon, care abia s-a adaptat la traiul din Austin și la cerințele locului de muncă din Divizia texană a FBI-ului.