Red John - vânătorul vânat

"I know that whatever the truth looks like, the opposite must be true"  -  Patrick Jane

De pe vremea când acest blog era în stadiul de proiect şi doar cochetam cu ideea de a dezvălui şi altora admiraţia mea pentru actorul Simon Baker şi pentru psihologicul serial "The Mentalist", îmi era teamă de două subiecte pe care ştiam că va trebui să le abordez la un moment dat: relaţia specială dintre Patrick Jane şi Teresa Lisbon şi confruntarea decisivă dintre Patrick Jane şi Red John. Deşi presupunea o laborioasă sinteză a primelor cinci sezoane, m-am luat la trântă cu articolul dedicat perechii Jane - Lisbon spre finalul lunii septembrie şi m-am străduit să trec prin filtrul sensibilităţii mele sentimentele contradictorii pe care cei doi parteneri din CBI le aveau unul faţă de celălalt, neavând motive să mă ruşinez de rezultat, dar rămânând cu impresia că aş fi putut surprinde mai multe nuanţe şi aş fi putut puncta la capitolul profunzime în cazul în care nu aş fi fost forţată să limitez numărul de cuvinte pentru ca materialul să aibă o lungime decentă. 

Din acelaşi considerent, sunt convinsă că nu aş putea epuiza povestea Red John şi nu i-aş putea sesiza toate lacunele şi punctele forte nici dacă aş scrie zece recenzii diferite ale episodului 8 în loc de una singură, însă am certitudinea că, multe săptămâni de acum înainte, mă vor bântui tristeţea şi chiar revolta pe care le-am experimentat succesiv, pe măsură ce mi se derulau prin faţa ochilor secvenţele ce au descurcat iţele unui "cold case" care a pus pe jar Biroul de Investigaţii al Californiei timp de un deceniu. 

Nu sunt neapărat dezamăgită de faptul că asasinul care le-a trimis pe lumea cealaltă pe Angela Ruskin şi Charlotte Anne Jane şi care a decorat cu un simbol macabru pereţii casei din Malibu a fostului medium s-a dovedit a fi discretul şerif Thomas McAllister şi nici nu mor de necaz că teoriile enunţate de-a lungul ultimelor patru luni nu şi-au atins ţinta şi au fost cât se poate de departe de adevăr, însă mi-aş fi imaginat un duel memorabil între Patrick Jane şi Red John şi nu am avut parte de această satisfacţie. Xander Berkeley este un actor bun, care a strălucit în episodul "Wedding in Red" şi a reuşit să planteze seminţele îndoielii în minţile noastre, motive pentru care scenaristul Bruno Heller şi mai ales regizorul Chris Long i-ar fi putut pune în valoare talentul mult mai bine decât au făcut-o în episodul "Red John".

Trebuie să admit că prima parte a dialogului dintre Jane şi McAllister se ridică la nivelul exigenţelor mele, însă totul se duce pe apa sâmbetei în momentul în care raportul de forţe se inversează, iar şeriful din Napa County se trezeşte brusc într-o poziţie de inferioritate care îl descumpăneşte şi pe care nu ştie cum să o gestioneze.

Aveam pretenţii de la inventivul Red John, un personaj negativ în genul profesorului Moriarty, a cărui minte sclipitoare părea capabilă nu numai să creeze scheme şi trucuri geniale, pe care nici măcar fostul consultant CBI nu reuşea să le descifreze, ci şi să corupă şi să pervertească sufletele slabe într-o manieră în care doar un lider de cult, venerat de către adepţii influenţabili, ar fi putut-o face. În apărarea lui McAllister, pe care îl consideram capabil să conducă cu mână de fier Asociaţia Blake şi să ţină la respect o armată de poliţişti şi judecători şantajabili, dar care nu mi se părea suficient de carismatic şi persuasiv încât să transforme zeci de oameni vulnerabili în masă de manevră, pot spune că a învăţat arta manipulării la şcoala lui Bret Stiles şi şi-a făcut bine temele, organizaţia "Tiger, tiger" fiind un soi de Visualize reflectat în oglindă. 

Nu mă întrebaţi de ce un vânător experimentat, care se lăuda cu trofee din toate speciile regnului animal, ar dezvolta o stranie fobie faţă de păsări fiindcă n-aş şti să vă răspund şi, sincer, mi s-a părut o aberaţie să sugerezi că cineva s-ar putea teme de paşnicii porumbei. Varianta acrofobiei de care ar suferi Red John, care a indus în eroare mulţi fani ai serialului şi i-a îndrumat pe falsa pistă Reede Smith, nu era necesar să fie explicată întrucât psihiatra Sophie Miller a menţionat în acea înregistrare audio că pacientul are într-adevăr o fobie, dar nu este vorba neapărat de teama de înălţimi, pe care i-a servit-o ei ca pretext atunci când s-a programat la o şedinţă de terapie.

Şi astfel ne-am lămurit de ce insistau camerele de filmat pe scenele cu porumbei încă din startul sezonului 6, ceea ce nu înseamnă că eu m-am lămurit unde a ţinut Jane porumbelul pe care l-a aruncat în capul lui McAllister la momentul oportun, de vreme ce Oscar Cordero, complicele lui Gale Bertram şi al lui Red John în Asociaţia Blake, l-a percheziţionat pe fostul consultant CBI şi l-a deposedat de pistolul împrumutat de la Lisbon, dar nu a găsit nicio pasăre vie ascunsă prin sacoul acestuia.

Am rămas mută de uimire când l-am văzut pe Jane călcând pragul unui biserici în episodul "The Great Red Dragon", dar ar fi trebuit să ştiu că gesturile personajului principal nu sunt niciodată aleatorii, aşa că substratul vizitării capelei din cimitirul Alexandria nu a fost nici reculegerea la mormintele soţiei şi fiicei lui şi nici rugăciunea, ci ascunderea unei arme sub o strană. Am fost lăsaţi cu ochii în soare şi nu ni s-a elucidat misterul trucului prin care Red John a aflat cele şapte nume de pe lista suspecţilor, dar cel puţin am înţeles de ce s-a descotorosit acesta de Bertram şi Partridge atunci când serviciile lor nu i-au mai fost necesare. 

Gale Bertram, un pion în conspiraţia "Tiger, tiger" la fel ca Reede Smith, iar nu un lider cum am anticipat noi, a avut ghinionul de a fi indicat în public de către Patrick Jane ca fiind criminalul în serie vânat de CBI, aşa că adevăratul Red John a întrevăzut imediat oportunitatea de a rămâne mai presus de orice bănuială şi de a-şi continua activitatea criminală la adăpostul unei reputaţii nepătate, cu condiţia că Betram şi Jane să fie găsiţi morţi, unul lângă altul, în acea biserică. Dacă înscenarea lui McAllister ar fi dat roade, cadavrele din capelă ar fi părut consecinţa unei reglări de conturi între un criminal sadic şi un văduv îndurerat, a cărui obsesie de a-l pedepsi pe cel care i-a aruncat viaţa în haos era deja de notorietate. 

El însuşi membru al Asociaţiei Blake, medicul legist Brett Partridge s-a ales cu gâtul tăiat fiindcă i-a făcut lui Red John favoarea de a planta probe ADN care îi aparţineau acestuia în dosarul unui necunoscut, cadavrul acestui John Doe fiind ulterior transportat în portbagajul maşinii de către şeriful McAllister până la casa din Malibu a lui Jane, după care a fost depus în partea de clădire în care şi-au găsit sfârşitul Ray Haffner şi Bret Stiles şi care a fost cea mai afectată de suflul exploziei. Adevărul este că, dacă analizez cu atenţie finalul episodului "Fire and Brimstone", mi se pare logic că şeriful Tom McAllister a scăpat cu viaţă deoarece se afla lângă Jane, Bertram şi Smith şi niciunul dintre cei trei bărbaţi nu a fost grav rănit în explozie, ba chiar dimpotrivă, abia dacă au avut nevoie de îngrijiri medicale.

Intense atât schimbul de priviri, cât şi confruntarea verbală dintre Simon Baker şi Xander Berkeley, atâta vreme cât personajele lor se gratulează reciproc cu epitete de genul "egomaniac", "sociopat malefic", "pervertit sexual", "grandoman" sau "arogant", însă mi-a displăcut faptul că Patrick Jane şi Thomas McAllister nu par deloc pe poziţii de egalitate, avantajul moral fiind de partea primului chiar şi în secvenţa în care fostul consultant CBI are ţeava unui pistol îndreptată spre el şi riscă să-i fie zburaţi creierii în orice secundă. 

Cu toate că s-ar putea spune orice despre Jane, cu excepţia faptului că ar fi un tip echilibrat, protagonistul manifestă în faţa morţii acel calm imperturbabil pe care l-am admirat la agentul Robert Kirkland de la Apărarea Naţională în episodul "Red Listed", în vreme ce Tom McAllister se metamorfozează dintr-o felină de pradă într-un pisoiaş speriat în clipa în care rivalul, pe care îl credea dezarmat şi lipsit de apărare, îl ameninţă la rândul lui cu un pistol.

Nu m-a călcat pe nervi privirea rugătoare pe care şeriful a îndreptat-o spre Jane atunci când şi-a dezgolit umărul pe care se observa tatuajul cu cele trei puncte fiindcă la finalul episodului "Fire and Brimstone" nici prin cap nu mi-ar fi trecut că McAllister s-ar fi putut uita direct în ochii lui Jane şi ar fi putut minţi cu atâta nonşalanţă, fără să fie prins în flagrant de către abilul cititor al limbajului corpului uman. Dar mă irită la culme ochii rugători pe care McAllister, demascat acum ca fiind Red John, îi aţinteşte spre bărbatul faţă de a cărui familie nu a avut milă în trecut, ca să nu mai vorbesc de implorările penibile de a-i fi cruţată viaţa, gesturi şi cuvinte sub demnitatea acelei eminenţe cenuşii pe care eu am detestat-o şi am apreciat-o deopotrivă înainte de acest episod.

Mi s-a părut bizar faptul că McAllister nu a profitat de clinciul în care a fost implicat Jane cu una dintre adoratoarele lui Red John pentru a reintra în posesia pistolului său ori în posesia pistolului lui Oscar Cordero, preferând să fugă din biserică înarmat doar cu telefonul mobil. Trecând cu vederea întrebuinţarea laică pe care Jane a dat-o lumânărilor din capela catolică, a urmat o hăituire simbolică prin cimitirul în care erau înhumate Angela şi Charlotte Anne şi o respectare a promisiunii de a-l omorî pe vinovat cu propria mână, motiv pentru care Bruno Heller a decis ca acest act vindicativ să fie înfăptuit prin ştrangulare, nu prin împuşcare.

Mi-a plăcut viziunea regizorului Chris Long, faptul că obiectivul camerei de filmat stăruie îndelung pe chipul încruntat şi concentrat al lui Patrick Jane şi mai puţin pe chipul schimonosit de durere şi spaimă al lui Thomas McAllister, precum şi faptul că mâna cu care mentalistul strânge cu putere beregata lui Red John este cea cu verigheta, deşi personajul principal nu este stângaci. Mă abţin de la comentarii când vine vorba de goana şerifului prin cimitirul Alexandria şi prin împrejurimile acestuia fiindcă există şanse mici ca un om împuşcat în zona ficatului, care sângerează abundent din cauza rănii, să fie capabil de acele sprinturi şi de acea intrare prin uşa din sticlă a unei case, o acrobaţie care l-ar fi făcut invidios chiar şi pe un cascador.

Nu a fost neverosimilă găselniţa la care au recurs scenariştii pentru a ieşi din încurcătura provocată de faptul că vocea lui Red John nu semăna deloc cu vocile celor şapte suspecţi de pe listă, însă dovada că şeriful din Napa Valley avea capacitatea de a-şi modifica glasul după bunul plac mi s-a părut mai puţin incitantă decât ceea ce am citit ieri seară pe site-ul www.today.com. Practic, Bruno Heller a confirmat că vocea lui Red John de la telefon i-a aparţinut în tot acest timp lui Simon Baker, ceea ce înseamnă că ar fi trebuit să avem mai multă încredere în urechile şi în instinctele noastre decât în balivernele pe care ni le îndrugau scenariştii şi actorii din "The Mentalist", mai ales că Simon are o voce caldă şi moale, destul de greu de imitat. Problema este că şi Bradley Whitford sau Kevin Corrigan, interpreţii lui Timothy Carter şi respectiv Bob Kirkland, aveau acel gen de voce persuasivă şi plăcută, iar Răzvănel Teodorescu, unul dintre cititorii blogului meu, argumenta că inclusiv John Billingsley (Ellis Mars) semăna la voce cu Red John într-o oarecare măsură. 

În ceea ce priveşte complexa relaţie Jane - Lisbon, menită să menţină interesul fanilor după încheierea cazului Red John, episodul 8 ne propune două momente relevante. Mai întâi, în parcul în care Jane hrăneşte porumbeii cu grăunţe într-un scop ascuns, fostul consultant CBI i se adresează lui Lisbon pe numele mic, dar este posibil să încerce să-i intre pe sub piele fostei şefe fiindcă are nevoie de un ultim favor din partea ei înainte de a se răfui cu nemesisul lui. În al doilea rând, după ce îl striveşte pe Red John sub greutatea corpului său şi urmăreşte cum se diminuează scânteia vieţii în ochii albaştri ai muribundului, Jane o sună pe Lisbon de pe telefonul celular al criminalului pentru a o informa că şi-a satisfăcut dorinţa de răzbunare şi pentru a-şi lua adio.

Cel puţin câteva episoade, care se traduc în timp prin vreo 2 ani de despărţire, fanii cuplului Jisbon vor trebui să se mulţumească cu replica "I'm gonna miss you" şi să suporte cu stoicism lovitura în cazul în care Patrick Jane va reapărea prin Sacramento la braţul lui Kim Fischer sau la braţul vreunei alte femei rafinate şi sofisticate, în genul acelora de care s-a simţit el atras în primele patru sezoane ale serialului.

Din punctul meu de vedere, secvenţa în care Patrick Jane aruncă celularul şerifului McAllister într-un coş de gunoi şi începe să alerge are valoare simbolică.  Jane nu fuge de agenţii FBI coordonaţi de către Dennis Abbott, care au înconjurat cimitirul Alexandria şi care i-au arestat deja pe Lisbon, Cho, Rigsby şi Van Pelt fiindcă l-au ajutat pe el, ci fuge de tragedia care i-a marcat existenţa, de tot ceea ce i-ar putea aminti de anii în care s-a culpabilizat pentru morţile nevestei şi fiicei lui. Eliberat de umbrele trecutului, Jane fuge în întâmpinarea unui viitor în care nu va mai auzi niciodată vocea lui Red John şi nu-i va mai simţi niciodată prezenţa, un viitor în care nici dragostea şi nici mântuirea nu mai par idealuri utopice.  

Sursă imagini:  http://www.seat42f.com