"Brown Eyed Girls": Go get them, cowboy Jane!

Lisbon: "You're not upset?"
Jane: "No, of course not. I mean, if that's ... if you're happy ..."
Lisbon: "Oh, I'm happy"
Jane: "Then I'm happy"

S-a așternut o peliculă de praf peste sezonul 6 al serialului "The Mentalist" și un strat gros de praf peste afectele, ideile și reflecțiile pe care mi le inspirase vizionarea la cald a episodului "Brown Eyed Girls", motiv pentru care trebuie să-mi bat creierul cu lipsa de milă cu care aș bate un covor astfel încât amintirile scuturate de scame și impurități să-și recâștige limpezimea, să se prelingă printre circumvoluțiuni și să se sublime în cuvinte înșirate în mod coerent pe o pagină virtuală. A scrie pe 16 iulie despre un episod pe care rețeaua de televiziune CBS l-a difuzat pe 27 aprilie este greu și ușor în același timp (mai ales atunci când ai rămas în urmă doar cu redactarea recenziilor, nu și cu tulburătoarele evenimente din episodul "Blue Bird"), inconvenientul fiind acela că intensitatea emoțiilor se diminuează cu fiecare vizionare, suspansul dispare cu desăvârșire și nu-ți poți fura singur căciula pretinzând că nu ști la ce teste vor fi supuse personajele în continuare și ce alegeri dramatice vor face ele în final, iar avantajul fiind acela că ți se întinde în fața ochilor imaginea de ansamblu și poți comenta în deplină cunoștință de cauză, fără să lansezi supoziții care să se dovedească false doar pentru că scenariștilor le place să se joace, în stilul în care îl tortura Red John pe Jane, cu mințile acelor fani care îndrăznesc să-i provoace și să rivalizeze cu ei la capitolele ingeniozitate și creativitate. 

Recunosc că nu mă simt în largul meu reașezându-mă la masa de lucru după o pauză în care m-am dezobișnuit să-mi pun sufletul pe tavă și să-mi afirm dragostea nudă față de un Patrick Jane pe care Simon Baker a reușit să-l azvârle în casa mea în același mod în care el însuși, îmbrăcat într-un costum care mă duce cu gândul la căpitanul Kirk din saga "Star Trek", zbura prin ecranul unui televizor cu plasmă în reclama Samsung sau în același mod în care eroul ficțional Tom Baxter (Jeff Daniels) sfâșia pânza ecranului și pășea într-o sală de cinema cât se poate de reală pentru a trăi o idilă cu romanțioasa Cecilia (Mia Farrow) în "The Puple Rose of Cairo", fantezia regizată de Woody Allen la mijlocul anilor '80. Însă, ori de câte ori mă afund în universul alternativ pe care l-a creat acest demiurg numit Bruno Heller, uit cât de ruginite îmi sunt rotițele minții din cauza lipsei de exercițiu și mă avânt cu entuziasm în analiza celor mai infime gesturi ale personajelor care s-au insinuat parșiv în viața mea și n-au mai plecat, fiind capabilă să zăbovesc minute în șir pe o expresie întipărită pe chipul mentalistului, deși sunt conștientă că risc să alunec în penibil. Se pare că toți avem un Red John care să ne invadeze gândurile diurne sau nocturne, iar Red John al meu, obsesia mea devoratoare, este tocmai Patrick Jane.

Iar echipa de scenariști formată din Eoghan Mahony și Mike Weiss și mai cu seamă regizorul Sylvain White, licențiat în Drept la universitatea pariziană Sorbona și specializat în Media, Fim și Producție video la universitatea californiană Pomona, multipremiat pentru scurtmetrajele, videoclipurile muzicale și campaniile publicitare pe care și-a pus amprenta și inițiat în tainele profesiei de nimeni alții decât Michel Gondry și Spike Jonze, au știut să exploateze la maximum expresivitatea perechii Simon Baker - Robin Tunney, astfel încât "Brown Eyed Girls" abundă în momente de o sensibilitate și de o profunzime ce nu te pot lăsa indiferent, din punctul meu de vedere excelând scena în care consultantul FBI îngenunchează lângă patul pe care zace o tânără exsangvinată, în a cărei privire anemică și absentă se citește deja apropierea morții.

 Sursă material video: https://www.youtube.com

Deși se aseamănă cu secvența din episodul "The Red Tattoo" în care muribunda Kira Tinsley își adună puterile pentru a-i furniza mentalistului informația despre tatuajul cu trei puncte dispuse în linie pe care îl poartă Red John pe umărul stâng, un indiciu prețios ce îl va ajuta pe acesta să parcurgă ultimul pas în direcția unui deznodământ favorabil în cazul criminalului în serie ce a îndoliat zeci de familii, Patrick Jane nu mai are încrâncenarea de atunci, dezmierdând cu bândețe și compasiune tâmpla acelei fete curajoase și lipsite de noroc, care a evadat din ghearele unor traficanți de carne vie înainte de a fi vândută proxeneților din Mexic și a fost împușcată în abdomen. Neîntrerupând nicio secundă contactul vizual cu victima, abia atingându-i pielea cu vârful degetelor, vorbindu-i cu o voce molatică și persuasivă în timp ce o încurajează să reziste până când ambulanța chemată de urgență de Lisbon va ajunge la destinație, Jane remarcă paloarea cadaverică și fiorul de gheață ce pun treptat stăpânire pe trupul Leannei, dar simte că nu poate pierde încă o bătălie împotriva morții care i-a răpit atâtea persoane dragi și continuă să mângâie cu degetul mare obrazul fetei chiar și după ce ochii ficși și goi îi confirmă că zeul Hades și-a cules ofranda și a trecut-o peste apa Styxului în luntrea lui Caron.

Probabil că prin fața ochilor fostului artist de carnaval, care obișnuia să profite de naivitatea altora pretinzând că posedă abilități de medium, se perindă acum Angela Ruskin Jane, Charlotte Anne Jane, Sophie Miller, Lorelei Martins, Elaine Turner și Kira Tinsley, un șir lung de victime pe care nu le-a putut salva și care nu ar fi avut lespezi de mormânt deasupra lor dacă nu și-ar fi încrucișat pașii cu ai lui, dar nici Red John și nici discipolii săi din Asociația Blake nu sunt implicați în destinul tragic al Leannei Cole, așa că Patrick Jane nu are motive să se simtă vinovat. Instinctul de a-i proteja pe cei slabi și de a-i alina pe cei îndurerați, pe care și l-a cultivat de când s-a debarasat de dragostea de arginți și a început să-și folosească ochii cu raze X, fina cunoaștere a comportamentului uman și intuiția fără cusur pentru a-i împiedica pe infractori să mai împartă același spațiu cu oamenii cu respect față de lege, îl determină acum pe detectiv să renunțe la masca invulnerabilității și să-și etaleze fără ostentație latura altruistă în prezența Teresei Lisbon, femeia care i-a iubit dintotdeauna inclusiv partea demoniacă fiindcă a întrezărit și această parte angelică în structura personalității lui.

După un deceniu în care și-a mințit partenera prin omisiune sau privind-o cu nerușinare drept în ochi, după un deceniu în care a vârât-o în felurite belele riscându-i cariera și viața, după un deceniu în care a dezamăgit-o și a acționat numai cum l-a tăiat capul, după ce a abandonat-o și a fugit pe un alt continent pentru a scăpa de verdictul Marelui Juriu și de o pedeapsă privativă de libertate, după un deceniu în care a refuzat să asculte vocea monotonă a rațiunii care îi repeta că Red John trebuie capturat și deferit justiției, după un deceniu în care nu a făcut altceva decât să semene vânt, mi se pare normal ca Jane să culeagă furtună și să piardă inclusiv bruma de încredere pe care o mai avea Lisbon în el. În acest context, replica "You need to trust me" pe care o pun scenariștii pe buzele lui Jane este mai inspirată decât replica "You must trust me", Lisbon având într-adevăr nevoie de dovezi concrete din partea lui Jane pentru a se convinge că acesta merită să fie iubit cu stăruința cu care l-a iubit ea, pentru a se convinge că nu-i este indiferentă ca femeie și că afecțiunea lui nu are exclusiv o componentă fraternă sau amicală, pentru a se convinge că imaginația nu i-a jucat feste atunci când i-a șoptit că există șansa unui viitor plin de romantism alături de acel bărbat tandru, suav, impresionabil și exasperat de singurătate pe care îl descoperise în scrisorile expediate de pe insulă, pentru a se convinge că Jane este un om bun în esență, nicidecum un devil in disguise precum îl percep alții.

Și ce dovadă de netăgăduit a bunătății și generozității sufletești i se putea oferi lui Lisbon dacă nu un Jane cu chipul transfigurat de suferință, care imploră o necunoscută să respire, care îi face acesteia trecerea spre lumea de dincolo mai ușoară, care își înghite cu vizibil efort nodul din gât înainte de a murmura "Yeah, I know ... I know" ca răspuns la replica "She's gone", un ecou al acelui stins "Nothing, nothing" din episodul "Silver Wings of Time".

Cea mai tristă și poate cea mai împovărată emoțional secvență din întregul episod "Brown Eyed Girls" se derulează pe fundalul unor acorduri sfâșietoare compuse de către Blake Neely și, pentru prima oară în "The Mentalist", este urmată de un generic pe care orice muzică a amuțit, ca și cum s-ar ține un moment de reculegere în memoria atâtor tinere inocente, ale căror vieți au fost curmate timpuriu și nedrept din cauza unor monștri cu chipuri umane, care le-au considerat mai puțin valoroase decât niște cai de curse. Nu ar fi exclus ca Leanne Cole să nu fi avut din start nicio șansă de supraviețuire, însă nu mă pot împiedica să mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu acea Mirandă sângerândă și vlăguită dacă nu ar fi fost găsită în mijlocul drumului tocmai de acel Caliban lunatic și alcoolic, care și-a făcut un obicei din a hărțui fete și care îmi amintește de antieroul din romanul "Colecționarul" al englezului John Fowles. Continuând paralelele literare, îmi este imposibil să nu remarc filmul la care o invită Pike pe Lisbon, "East of Eden" fiind inspirat din romanul cu același titlu al câștigătorului premiilor Nobel și Pulitzer John Steinbeck și având în centru un triunghi amoros, frații Aron și Caleb (aluzii clare la biblicii Abel și Cain) luptându-se pentru a câștiga dragostea Abrei exact așa cum se luptă Marcus și Patrick pentru a o cuceri și păstra pe râvnita Teresa.

Ceea ce nu pricep nici în ruptul capului este de ce insistă scenariștii să o pună pe Lisbon într-o poziție nefavorabilă în raport cu bărbații din anturajul ei, portretizând-o ca pe o femeie destul de puțin preocupată de orice formă de artă ori cultură, care nu citește niciodată beletristică, ațipește la filmele clasice sau preferă să schimbe canalul în căutarea unui meci de baseball și dansează pe muzica fetelor de la Spice Girls sau a băieților de la Westlife, în vreme ce Pike savurează numai capodopere cinematografice gen "Casablanca" sau "East of Eden" și nu-și dezlipește ochii de pe tablourile pictate de artiști celebri, pe care FBI-ul le-a recuperat de la hoții pe care îi are acum în custodie, iar Jane se delectează cu arii de Bach interpretate la pian ori cu muzică de operă și lecturează tot ce-i pică în mână, de la tratatele de psihanaliză ale lui Carl Jung până la cărțile de Sudoku cu ajutorul cărora își antrenează mintea. Dacă Eoghan Mahony și Mike Weiss intenționează să accentueze ideea că, în pofida aparențelor și a bunelor auspicii sub care a debutat relația lor, există totuși o prăpastie între Marcus și Teresa din cauza lipsei de afinități, atunci nu-i mai puțin adevărat că Teresa nu se potrivește grozav nici cu Patrick, care este un intelectual rasat chiar dacă pretindea prin episodul "Rose-Colored Glasses" din sezonul 2 că nu a absolvit nici măcar liceul.
  

Lisbon a depășit vârsta fluturilor din stomac, a flirturilor frivole și a iubirilor care ard cu vâlvătaie și se sting o dată cu prima găleată cu apă aruncată peste ele, dar ceasul ei biologic ticăie în mod agasant și îi amintește în fiecare zi că ar fi putut avea un soț de nădejde precum Wayne Rigsby și un copil dulce precum Maddie dacă ar fi urmat exemplul lui Grace Van Pelt, ar fi fost mai puțin selectivă și nu ar fi alergat vreme de 13 ani după himere, suspinând în perne și așteptând ca Patrick Jane să nu se mai lase ademenit de glasul sirenelor Lorelei Martins, Erica Flynn, Kristina Frye, Jennifer Sands sau Brooke Harper și să se întoarcă acasă la Penelopa lui, după vreo doi ani de rătăcire peste mări și țări, prin exotica Venezuela. Dar bărbatul care își semna epistolele cu acel misterios "U no hoo" și care i se confesa Teresei în episodul "My Blue Heaven" că îl mistuie dorul de ea și că singurul lucru care i-ar întregi bucuria de a trăi într-un astfel de paradis terestru ar fi prezența ei fizică s-a limitat s-o strângă la piept și s-o învăluie într-un zâmbet luminos în biroul din Austin și să-și manifeste în mod discret gelozia atunci când a aflat de întâlnirea ei cu Osvaldo Ardiles, după care s-a întors la vechile năravuri, și-a risipit farmecul pe blondina Krystal Markham, a continuat să-i vândă jumătăți de adevăr și să-și țină planurile secrete și, mai grav decât atât, a părăsit-o din nou cu prima ocazie în episodul "Green Thumb", doar pentru că a vrut să le demonstreze șefilor din FBI că nu acceptă să-i fie îngrădită libertatea și că poate fi găsit în New York numai dacă vrea el să fie găsit deoarece încă este cel mai inteligent și inventiv escroc cu care au avut vreodată de-a face.

Iar când Teresa și-a pierdut încrederea în capacitatea ei de a-l influența pozitiv pe Patrick, când a renunțat la speranța că l-ar putea da pe brazdă și l-ar putea transforma într-un partener de cuplu care s-o valorizeze și s-o pună întotdeauna pe primul plan, când s-a lăsat copleșită de spaima că rănile lui emoționale sunt prea adânci pentru a fi vindecate, a apărut în peisaj Marcus și a profitat din plin de momentul de vulnerabilitate al femeii care i-a trezit interesul, momind-o exact cu acele calități care nu constituiau punctele forte ale adversarului și părând atractiv în ochii ei tocmai datorită faptului că lăsa impresia că s-ar deosebi de consultant precum uleiul de apă, deși, în realitate, nu era străin de tendința de a-și dirija iubita în direcția luării deciziilor așteptate de el, acționând ce-i drept cu răbdare și tact și neputând fi catalogat drept un control freak, o capcană în care Jane a căzut în repetate rânduri, atrăgându-și reproșuri din partea lui Lisbon.

Atacul este arma preferată a agentei FBI în aceste săptămâni tensionate în care comunicarea dintre ea și consultant este fracturată din pricina incapacității ambilor de a-și vărsa preaplinul sufletului și de a elimina discrepanțele strigătoare la cer dintre ceea ce gândesc, ceea ce simt și ceea ce exprimă verbal, dar atitudinea agresivă și nota stridentă din glas trădează mai degrabă frustrarea de a fi împinsă de însuși bărbatul pe care îl iubește în brațele unui bărbat pe care doar îl place, decepția de a-și vedea prietenul și partenerul aparent împăcat cu gândul plecării ei definitive la Washington D.C. și furia mocnită pe care i-o alimentează zi după zi pasivitatea cu care tratează Jane idila ei cu Pike. Reacțiile lui Lisbon sunt exagerate și disproporționate, aceasta respingând primul apel telefonic al lui Jane și presupunând imediat și fără niciun temei că mentalistul știa de întâlnirea cu Pike și i-a solicitat sprijinul în soluționarea unui caz de răpire și sechestrare de persoane cu unicul scop de a-i ruina o seară romantică petrecută în oraș. Uimirea lui Jane pare și chiar este sinceră atunci când Lisbon îl acuză pe un ton ridicat, gratulându-l inclusiv cu apelativul "jerk", că interferează dinadins cu viața ei privată, nimic din ceea ce se întâmplă ulterior nesusținând ipoteza că el ar fi avut habar de planurile colegei lui și ar fi ieșit din starea de letargie în care s-a complăcut de când s-a cuplat Teresa cu Marcus pentru a perfecționa o strategie vicleană de a-i despărți pe cei doi amorezi.

Jane urlă în interior ca un lup, dar își mușcă ușor buzele, înghite în sec și tace, tocmai această tăcere fiind confundată de Lisbon cu indiferența, singurul care vede în sufletele lor ca prin sticlă și care decide să se implice pentru a le curma suferința prostească, în loc să privească detașat de pe margine cum se distrug reciproc doi dintre cei mai buni membri ai echipei sale de elită, fiind directorul Dennis Abbott. Deși a pornit-o cu stângul în relația cu Jane, închizând definitiv porțile CBI-ului și marcând astfel sfârșitul unei ere, fiind martor la spargerea ceștii de ceai de culoare turcoaz, confiscând canapeaua din piele maro, însărcinând-o pe Kim Fischer să-l ademeneacă pe consultant înapoi în SUA și semnând un pseudocontract ale cărui clauze fanteziste n-a avut niciodată intenția să le aplice, deși a fost nevoie de multe luni pentru a netezi asperitățile și pentru a câștiga respectul unui om atât de introvertit și atât de izolat în turnul de fildeș în care numai Lisbon primea ocazional un permis de liberă trecere, Abbott s-a apropiat mai mult decât oricine altcineva de noțiunea de prieten și s-a erijat într-un protector al iubirii tainice dintre Patrick și Teresa asemenea doicii din tragedia shakespeariană "Romeo și Julieta".

Inițial, Lisbon respinge posibilitatea ca pe la urechile lui Jane să nu fi trecut vestea promovării lui Pike, însă, fiind confruntată cu argumentele pertinente formulate de către șefului ei, polițista renunță la ironii și malițiozități și lasă capul în pământ în timp ce se îndreaptă spre ascensor, zâmbetul firav și încurcat, precum și expresia vinovată de pe figură dovedind că-și regretă gestul de a-l fi acuzat pe consultant de nepăsare înainte de a se asigura că acesta este la curent cu cele mai recente evenimente din viața ei și mai ales cu propunerea lui Marcus de a se muta împreună pe Coasta de Est. Dacă nu ar fi fost atât de ocupată să se dezlănțuie împotriva bietului Jane și să-i reproșeze câte-n lună și în stele, lui Lisbon nu i-ar fi scăpat modul în care a privit-o el atunci când a coborât din taxi și a traversat strada, hipnotizatorul fiind vârât pentru 2-3 secunde într-o stare de transă de ochii verzi care aruncau o ploaie de săgeți în direcția lui.

De asemenea, schimbul de priviri din Airstream ține loc de 1000 de cuvinte, iar dacă Kimball Cho nu ar fi citit concentrat pe bancheta din spate și nu i-ar fi deranjat în mod involuntar cu prezența lui, probabil că Teresa ar fi luat taurul de coarne și ar fi încercat să sondeze mai devreme mintea și inima lui Patrick, ceea ce nu înseamnă neapărat că reacția lui n-ar fi fost la fel de deconcertantă și potrivită ca nuca-n perete precum acel "Congratulations, I guess", rostit pe coridorul spitalului în finalul episodului "Brown Eyed Girls". Scrutând șoseaua prin parbrizul Airstream-ului și mișcându-și palmele pe volan cu obișnuită grație, Jane nu se simte confortabil având-o pe Lisbon pe scaunul din dreapta fiindcă intuiește din privirile pe care le furișează spre el și din felul în care își întoarce capul în direcția opusă ori de câte ori el o țintuiește cu ochi încruntați că situația este mai gravă decât și-a imaginat-o și că femeia pe care a citit-o mereu ca pe o carte deschisă și pe a cărei dragoste și fidelitate a fost atât de sigur s-a înstrăinat treptat, rătăcindu-se printr-un labirint de secrete pe care l-au construit amândoi în ultimele luni și fiind incapabilă să găsească firul Ariadnei care să o conducă din nou spre el.

Jane iese șifonat din prima discuție serioasă provocată de agenta FBI, fiind una din rarele ocazii în care mentalistul este prins cu garda jos, nu are cuvintele la el, se bâlbâie, ridică din umeri și se uită în lături, incapabil să susțină privirea Teresei fiindcă se teme că tumultul lăuntric ar țâșni prin ochii albaștri-verzui și astfel adevărata natură a sentimentelor lui ar fi devoalată, spitalul nefiind locul potrivit pentru o declarație de dragoste, iar momentul fiind inoportun, dat fiind faptul că Pike așteaptă dincolo de ușă, la o distanță de numai câțiva metri. Lisbon îl înțeapă subtil pe Jane cu replica "He's very busy. He just makes a point to be there for me", iar consultantul nu mai ripostează, vexat de surâsul triumfător și de expresia de satisfacție care se întrepătrund pe chipul partenerei atunci când îi sugerează că, spre deosebire de el, Pike este atent la nevoile ei, o răsfață, o plasează în fruntea listei de priorități și este pregătit să-i ofere atât stabilitate, cât și familia după care a început să tânjească la această vârstă. Lisbon are curajul de a privi în ochii lui Jane în timp ce-i vorbește acestuia despre postul obținut de Pike în Washington D.C. și despre faptul că ea cântărește propunerea de a părăsi Texasul și echipa lui Dennis Abbott pentru a-l urma la un alt capăt de țară pe un bărbat pe care abia l-a cunoscut, dar mi-a devenit clar că n-a apucat să se îndrăgostească de Marcus și că sunt șanse minime ca acesta să-i inspire vreodată pasiunea pe care i-a inspirat-o imprevizibilul Patrick din clipa în care a evitat să comenteze pe marginea replicii "You really like this guy, huh?".

Rămânând fidel memoriei Angelei și iubind-o platonic pe Teresa, Patrick a cinat în restaurante cu ambianță romantică în compania Kristinei, a Ericăi și a lui Krystal, i-a cumpărat un buchet de flori lui Krystal și s-a autoinvitat în vila acesteia, le-a sărutat pe Lorelei, Erica și Tamara, a ajuns în pat cu Lorelei într-o cameră de motel, și-a scos verigheta de pe deget și s-a zbânțuit pe plajă alături de Kim (poate cel mai grav act de trădare pe care l-a comis atât împotriva soției decedate, cât și împotriva prietenei de care s-a îndrăgostit fără să conștientizeze), însă nu am detectat niciodată la el vreo undă de malițiozitate îndreptată în mod intenționat împotriva lui Lisbon. Desigur că a rănit-o în amorul-propriu, i-a zdrențuit orgoliul, nu s-a deranjat să-i trimită nici măcar un e-mail sau un SMS, nicidecum să-i dea un telefon în perioada în care a ars dosarele legate de cazul Red John, a fugit în Las Vegas și a pretins că renunță la obsesia răzbunării, a abandonat-o pentru a doua oară și s-a ascuns în Venezuela, expediindu-i scrisori cu scopul de a-și ostoi dorul și a-și menține sănătatea psihică, amenințată de lipsa unei comunicări reale cu alți vorbitori de limba engleză, egocentrismul împingându-l să se gândească la propria piele și să nu ia în considerare faptul că Lisbon trecea printr-o etapă nefastă după desființarea CBI-ului, pierderea funcției de conducere, stabilirea într-un orășel uitat de lume și despărțirea de prieteni, având nevoie de un umăr pe care să-și odihnească fruntea și de un bărbat în carne și oase, care să o cunoască și să o aprecieze pentru tot ceea ce reprezintă ca femeie și ca polițistă, nu de o umbră care să-i scrie de la mii de kilometri.

Jane o rănește pe Lisbon din nepăsare, din superficialitate, din neînțelegerea faptului că orice farsă infantilă, orice flirt fără implicații sentimentale, orice minciună sfruntată, orice comunicare defectuoasă o afectează și îi provoacă suferință întrucât ei chiar îi pasă de soarta lui, ea chiar depune eforturi supraomenești pentru a-l repune pe picioare, ea chiar visează că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, loialitatea și dragostea îi vor fi răsplătite și că nu va mai fi ea cea care îl va înveli pe un Patrick care a adormit complet îmbrăcat pe canapeaua din birou, ci un Patrick la bustul gol va fi cel care o va înveli și îi va veghea somnul în dormitorul lor matrimonial. Fiind obișnuită cu un personaj feminin care se sacrifică în mod frecvent pentru frați, pentru subalterni și mai ales pentru partener, întâmpin dificultăți în a mă acomoda cu o Teresa Lisbon care l-ar răni pe Patrick Jane cu bună știință, i-ar plăti cu aceeași monedă, ar răsuci cuțitul în rană și nu și-ar masca plăcerea de a-l vedea gelos, invidios și iritat, însă Jane, prin fața căruia toreadorul Lisbon flutură o capă roșie și în greabănul căruia înfige primele sulițe, mai are suficientă forță pentru a nu se prăbuși în genunchi în arenă, pentru a nu lăsa geamătul interior să evadeze printre buzele strânse și pentru a nu se uita în sus cu ochi mari, calzi și tâmpi de îndrăgostit, asemenea unui sălbatic taur de coridă metamorfozat într-un domestic Ferdinand care miroase flori. Zâmbetul lui Jane nu a fost niciodată atât de ipocrit și atât de strâmb, ca și cum s-ar chinui să răzbată printre fălcile încleștate, dar rămâne agățat de trăsăturile feței suficient timp pentru ca Lisbon să traverseze holul (cu brațul lui Pike așezat protector pe spatele ei) și să iasă pe ușă fără să observe cum se topește el într-un oftat.

 Sursă material video: https://www.youtube.com

Întrucât mentalistul nu suferă de Parkinson și nici de vreo altă maladie degenerativă, m-a călcat pe nervi acel tremur al capului, dar nu am ce alte critici să-i aduc australianului Simon Baker, care a fost impecabil și când Patrick Jane a suferit ca un câine din cauza perspectivei sumbre de a-și pierde femeia iubită, și când Patrick Jane s-a retras cu dezgust și cu o ușoară senzație de greață din casa insalubră în care erau ținute captive fetele racolate de rețeaua de prostituție, și când Patrick Jane s-a retras cu discreție din biroul FBI pentru a nu-i deranja mai mult decât era necesar pe Lisbon și Pike, care se pregăteau să servească un prânz cu mâncare tailandeză, și când Patrick Jane a reprodus vestimentația, gesturile și limbajul unui om de afaceri texan lipsit de scrupule, purtând pălăria de cowboy cu mai multă naturalețe decât Larry Hagman în serialul "Dallas" și vorbind într-un american slang care m-a distrat la culme. Cât despre Dennis Abbott și a lui pălărie cu boruri înguste, evident tot o idee trăznită de-a lui Jane, nu știam dacă semăna mai bine cu gangsterii Al Capone și Mickey Cohen sau cu rapper-ul Christopher Wallace, rămas în istoria muzicii cu porecla Notorious B.I.G.

"Brown Eyed Girls" este primul capitol al unei trilogii ce va continua cu "Il Tavolo Bianco" și "Black Hearts" și va trata subiectul actual și fierbinte al traficului de organe și de carne vie, curiosul Jane prinzând capătul unui fir și pornind în căutarea ghemului care se va rostogoli și va conduce FBI-ul direct în bârlogul lui Michael Ridley, un villain sociopat de care "The Mentalist" a cam dus lipsă după moartea șerifului Thomas McAllister și după arestarea lui Tommy Volker și care este excelent portretizat de către Titus Welliver ("The Good Wife", "Sons of Anarchy", "Argo", "The Town"), un actor care s-ar putea lua oricând la întrecere cu Simon Baker în ceea ce privește harul de a imita alte vedete, dar și un pictor de peisaje cu expoziții în Maine, California și Connecticut.

Un alt aspect care mi-a plăcut la acest episod bine scris, bine regizat și bine construit a fost acela că Tim Kang a primit mai multe minute pe ecran, dezvăluind o latură a sfinxului Kimball Cho pe care doar o bănuiam în secvența în care privește cu tristețe fotografia lui Amy, sora în vârstă de 16 ani a Danielei Welker, tânăra naivă pe care el, Lisbon și Jane au salvat-o dintr-o groapă în care fusese aruncată de traficanții ce o ademeniseră cu mirajul celebrității și cu promisiunea unei slujbe de fotomodel în Europa. Am avut impresia că Zuleyka Silver, o mexicancă frumoasă care a fost atât de entuziasmată de rolul Danielei încât a postat pe rețelele de socializare o suită de poze cu ea, Simon Baker și Emily Swallow pe platourile de filmare, ar fi fost partenera potrivită pentru Tim Kang și chiar am sperat că se va aprinde o scânteie între domnișoara Welker și Cho, dat fiind faptul că agentul FBI s-a despărțit furtunos de Summer Edgecombe în episodul "So Long and Thanks for All the Red Snapper" din sezonul 4, a revăzut-o pe fosta damă de companie, acum măritată și însărcinată, în episodul "Panama Red" din sezonul 5, după care s-a însurat cu profesia (și cu cărțile) și a renunțat complet să socializeze. Nici nu-mi amintesc de când n-a mai exersat Patrick Jane tehnici de programare neuro-lingvistică pe pielea suspecților de crimă ajunși în camera de interogatoriu, dar i-ar fi fost imposibil să găsească o ciudățenie de om mai mare decât Thaddeus Delahay cel cu barbă de țap și cu slăbiciune față de bere. "Who doesn't like beer?" Corect, Mister Baker? 

Cu urări anticipate de La mulți ani, sănătate, dorințe împlinite, noroc în viață și bucurii, îi dedic acest articol argeșencei mele Gaby Nicolae, care mi-a mărturisit pe pagina românească de Facebook dedicată lui Simon Baker că "Brown Eyed Girls" este episodul ei preferat din întregul sezon 6. Totodată, aș dori să le mulțumesc din inimă pentru feed-back și încurajări, pentru cuvintele frumoase pe care mi le-au transmis și pentru răbdarea cu care au așteptat o nouă postare pe blogul care tocmai și-a serbat primul an de existență vechilor și noilor mele cititoare Mariana Tudoran, Cosmina Mihai, Tatiana Brad, Maria Ghilea, Ioana și Mari.

Surse imagini:  http://tvnz.co.nz
                             http://screencapped.net