Violets for Teresa Lisbon, Jane's forbidden love

"The key to a good con is always making the mark feel that he is in control. I mean, you can lead a man anywhere as long as he thinks that he is driving. The illusion of control"  -  Patrick Jane


Pe parcursul primelor 125 de episoade, "The Mentalist" a urmărit îndeaproape evoluția lui Patrick Jane, un personaj care ne-a îngăduit arareori să-i străpungem platoșa de protecție, să-i zdrențuim aura de mister și să-i sfredelim mintea și sufletul cu priviri indiscrete, însă episodul "Green Thumb" a propulsat în atenția telespectatorilor o Teresa Lisbon independentă și voluntară, care nu se mai lasă influențată de sentimente îndelung reprimate și aparent neîmpărtășite, care pretinde să fie tratată cu respectul cuvenit unui egal, care nu mai acceptă nici jumătăți de măsură și nici jumătăți de adevăr, care nu mai este dispusă să trăiască în incertitudine și să fie legănată pe undele unei iluzii întreținute mai mult de 12 ani de flirtul cu partenerul ei din CBI și FBI.

Brâncuși a declinat odinioară propunerea artistului francez Rodin de a lucra în atelierele lui din Paris recurgând la metafora "La umbra marilor copaci nu crește iarba", însă scenariștii proceduralului "În mintea criminalului" tind să-l contrazică pe sculptorul originar din Târgu Jiu întrucât Lisbon s-a maturizat și s-a desăvârșit ca polițistă și ca femeie în umbra lui Jane, a furat meserie de la cel mai înzestrat mentor, așa cum ea însăși recunoaște în timpul celei dintâi conversații telefonice cu Marcus Pike, a învățat să aibă încredere în propriile instincte și a început să analizeze limbajul trupului suspecților într-un stil ce îi este caracteristic lui Jane, împrumutând din ce în ce mai des și probabil în mod inconștient arme din arsenalul consultantului, care nu sunt palpabile precum patul unui pistol ținut în palmă și nu ucid cu viteza glonțului scuipat prin țeavă, dar au efecte letale asupra infractorilor. 

Cu excepția episodului "My Blue Heaven", care trebuia să rămână fidel viziunii regizorului Simon Baker și să se concentreze pe trăirile unui Patrick Jane pe care ne-am fi așteptat să-l vedem savurându-și triumful asupra lui Red John și pe care l-am regăsit în schimb nostalgic și însingurat pe o insulă, ascunzându-și cu demnitate chipul sub obișnuita mască a bravadei pentru a nu admite nici măcar față de sine însuși că suferă din cauza lipsei de comunicare și din cauza dorului de țară și de vechii camarazi din Sacramento, reboot-ul s-a transformat încet, dar sigur în povestea Teresei Lisbon, o eroină care a fost condamnată prea mulți ani să intre în pielea unui Vineri pentru Robinson Crusoe, a unui Sancho Panza pentru Don Quixote, a unui Huckleberry Finn pentru Tom Sawyer sau a unui Doctor Watson pentru Sherlock Holmes și care merita să poarte pe frunte, măcar la final de serial, laurii ce s-au încurcat întotdeauna printre suvițele pretinsului spiritist și autenticului mentalist.

Dincolo de palpitantele cazuri de crimă, răpire, trafic de carne vie sau jaf armat, dincolo de iscusitele șiretlicuri și numere de magie puse în scenă de Jane, dincolo de elaboratele scheme pe care le perfectează protagonistul pentru a le întinde capcane unor asasini ce păcătuiesc prin vanitate, considerându-se la fel de dibaci precum consultantul FBI, "The Mentalist 2.0" ne provoacă să o însoțim pe Lisbon într-o călătorie plină de tentații și oferte dificil de refuzat, la sfârșitul căreia aceasta se va regăsi pe sine și, poate, îl va regăsi inclusiv pe bărbatul introvertit și instabil emoțional, pe care l-a recompus din fragmente împreună cu psihiatra Sophie Miller și pe care l-a ajutat să pună punct unei domnii a terorii instaurate de către Red John și să obțină o răzbunare al cărei gust s-a dovenit a nu fi atât de dulce pe cât anticipase. Orgoliul exacerbat, sentimentul culpabilității, teama de a lăsa garda jos și de a iubi cu forța cu care o iubise în trecut pe Angela Ruskin, fiind conștient de caracterul efemer al fericirii și de imposibilitatea de a-ți reveni complet după pierderea persoanei de lângă tine, au blocat de fiecare dată drumul lui Patrick către Teresa, Jane continuând să se autoflageleze în mod simbolic și refuzându-și o posibilă mântuire prin dragoste.  

Pe măsură ce se așterne praful peste decepția generată de demascarea asasinului în serie care le executase pe soția și fiica lui Patrick Jane și se atenuează furia pe care am resimțit-o atunci la adresa lui Bruno Heller, cel care a reușit contraperformanța de a scrie un scenariu atât de dezechilibrat și inegal ca valoare încât nu mi-a venit să cred că nu i-a fost jenă să-și pună semnătura pe el, îmi dau seama de importanța minoră a faptului că tocmai șeriful McAllister a fost desemnat să întruchipeze acea eminență cenușie care îi dăduse de furcă mentalistului, ceea ce a contat cu adevărat fiind frumusețea drumului parcurs până la momentul marii revelații. Conservatoare din fire, n-aș vrea să se schimbe nimic în dinamica relației Jane - Lisbon și rămân la părerea că serialul s-a clătina sub lovitura încasată dacă cele două personaje principale s-ar cupla între ele după modelul Castle - Beckett, însă, orice deznodământ ne pregătesc scenaristul Bruno Heller și regizorul Chris Long în episodul "Blue Bird" din data de 18 mai, sunt împăcată cu ideea că nu stația finală va avea cea mai profundă semnificație pentru mine, ci suma stațiilor prin care a trecut trenul "The Mentalist" până să ajungă la destinație și să gareze.    

Fiind scris de Jordan Harper, un împătimit al secvențelor de acțiune și suspans, care se plângea prin luna noiembrie că n-au apărut în "The Great Red Dragon" mai multe membre sfârtecate ca urmare a exploziei casei din Malibu a familiei Jane, era firesc ca episodul "Violets" să nu ducă lipsă de schimburi de focuri, Jeep-uri care intră în plină viteză prin vitrina unei galerii de artă, jafuri mai degrabă violente decât ingenioase, încăierări prin baruri, pumni împărțiți cu generozitate, uși sparte cu ranga și seifuri deschise sub amenințarea armei. Întrucât nu se poate abține să-și bage nasul unde nu-i fierbe oala și să sară în ajutorul unei văduve înlăcrimate, în tentativa de a-i oferi acesteia un strop de consolare, Jane se pune la dispoziția brigăzii FBI specializate în furturi de obiecte de artă, o decizie pe care o va regreta ulterior și care s-ar putea finaliza prin pierderea femeii de care se simte cel mai atașat sufletește de la moartea soției lui încoace. Cu o siguranță de sine ce riscă să fie catalogată drept aroganță, Jane o asigură pe Sylvia Hennigan că îl va trimite în spatele gratiilor pe ucigașul soțului ei și că va recupera un portret cu valoare sentimentală, pe care John Hennigan îl pictase în tinerețe având-o chiar pe ea ca model și care stătuse la originea poveștii lor de dragoste, sugerând că rareori i se întâmplă să eșueze și demonstrând că a rămas același rebel insubordonat în momentul în care corectează afirmația agentului Pike că el ar fi omul lui Dennis Abbott cu un sec "Well, he's my guy".

Doar cine nu-l cunoaște pe Jane și-ar putea imagina că aceasta ar alege un drum scurt și fără sinuozități pentru a ajunge din punctul A în punctul B, când poate să ocolească și să treacă prin toate literele alfabetului în goana lui după distracții și provocări intelectuale, așa că planul încâlcit pe care mentalistul îl expune prin vocea specialistului IT Jason Wylie (Joe Adler) nu-i mai prinde pe picior greșit pe Abbott, Fischer, Cho și Lisbon, care funcționează deja ca o echipă și îmbrățișează fără prea multe obiecții ideile adeseori șocante ale consultantului, impresionați de procentajul reușitelor profesionale și de intențiile nobile ale acestuia și conștienți că subalternul și respectiv colegul lor este ca o vitamină efervescentă aruncată în acvariul FBI-ului, care le asigură doza zilnică de energie și bună dispoziție și care îi împiedică să se plictisească.  

L-am iubit pe Abbott (un personaj creionat tot de scenaristul Jordan Harper) de la prima sa interacțiune cu Jane, chiar dacă alți fani îl considerau lipsit de fair-play și îl suspectau că ar fi unul dintre locotenenții lui Red John din Asociația Blake, iar evenimentele din episoadele 7 - 19 au confirmat că simpatia mea este justificată și că avem de-a face cu cel mai cool șef din istoria CBI-ului și FBI-ului, afro-americanul oferindu-i consultantului mai multă libertate și încredere decât îi oferise Minelli și mergând pe mâna lui oricât de bizare i-ar fi fost pretențiile. Inițial nu am crezut că Dennis Abbott (Rockmond Dunbar) va ajunge să se tragă de șireturi cu Patrick Jane și să întâmpine cu zâmbete amuzate și îngăduitoare solicitările celui mai zănatic dintre subalternii săi, dar eficiența cu care mentalistul îi rezolvă cazurile îl determină pe director să nu-l mai țină în lesă și să-l încurajeze să-și valorifice potențialul la maximum. Mi-a plăcut relaxarea cu care Abbott își dezbracă sacoul pentru a îmbrăca geaca aleasă de Jane cu scopul de a-l face să semene cu un pasionat de box ce taie frunză la câini prin baruri dubioase, precum și ușurința cu care "big boss" intră în pielea unui angajat, invitat la o petrecere de fițe organizată în vila unui pretins milionar și colecționar de tablouri și statuete, nimeni altul decât Patrick Jane.

Modul diferit în care Jane le percepe pe Lisbon și Fischer se reflectă în rochiile pe care le cumpără pentru fiecare dintre colegele lui, inocenta Teresa primind o rochie uni de culoare albă, cuminte în ciuda decolteului adânc, în vreme ce vulpița Kim scoate din punga de cadouri o rochie sexy cu imprimeu tip leopard, care o transformă într-o dominatrix de la care te aștepți să scoată cravașa și să-l îmblânzească pe suspectul Aaron Pulaski. Sinceră până în măduva oaselor, Teresa nu se simte confortabil jucând rolul amfitrioanei care flirtează în mod nerușinat cu fostul pușcăriaș Aaron sub ochii amantului Patrick, vocea având o notă de falsitate, zâmbetul părând forțat, iar întreaga ei atitudine trădând afectarea. La polul opus, Kim se mișcă și se comportă natural, pășește pe tocuri de 10 cm de parcă ar fi încălțată cu balerini, își unduiește șoldurile în timp ce urcă treptele, îl privește ademenitor peste umăr pe bărbatul pe care trebuie să-l atragă în dormitor, flirtează cu dezinvoltura unei dame de companie obișnuită să stârnească poftele potențialilor clienți și îi răspunde a doua zi lui Abbott, care o complimentează pentru modul în care l-a ațâțat și l-a dus de nas pe Aaron Pulaski, că a fost floare la ureche pentru ea.                        

De data aceasta am fost entuziasmată inclusiv de villain-ul pe care ni l-a propus Jordan Harper, hoțul profesionist cu o diplomă de licență în istoria artei, care nu se ferește să recurgă la gesturi de violență extremă în timp ce-și execută loviturile în stil de maestru și care detestă trucurile subtile preferate de Patrick Jane, fiind un "badass" în adevăratul sens al cuvântului. Edwin MacKaye are carisma pe care numai un personaj negativ bine construit o poate avea și este unul dintre adversarii redutabili cu care Jane și-a încrucișat inteligența, însă înclinația lui de a reacționa cu impulsivitate și agresivitate la orice provocare mă determină să cred că i-ar fi tras un glonț în cap lui Patrick fără să stea pe gânduri în secvența în care consultantul FBI comite imprudența de a-l ironiza și de a-i sugera că nu este nici pe departe atât de ager la minte pe cât se consideră. Oricum, nu pot să nu admir curajul nebunesc al lui Jane, care știe că MacKaye l-a executat cu sânge rece pe John Hennigan și totuși își asumă riscul de a-și bate joc de el, aruncându-i o replică acidă de genul "Ask me that question again when you don't have a gun" (ca răspuns la întrebarea "You think I'm stupid?") sau mergând legănat ca un homosexual, dându-și ochii peste cap și comentând "So demanding" în timp ce părăsește livingul de la parter și se îndreaptă spre dormitorul de la etaj în care se află seiful, deși în ambele situații este amenințat cu pistolul și se află într-un evident dezavantaj. 

Nu reprezintă niciun secret că Jane se simte ca peștele în apă ori de câte ori mimează sentimente și emoții care nu-i aparțin, fiind un actor enervant de convingător, însă nu este întotdeauna capabil să-și ascundă afecțiunea față de Lisbon, chiar și MacKaye afirmând că bruneta este singurul element de vulnerabilitate în cazul lui Patrick, un călcâi al lui Ahile care trebuie exploatat pentru a-l obliga pe așa-zisul milionar să dezvăluie cifrul seifului burdușit cu obiecte de artă originale: "He acts like he doesn't care about anything, but I see the way he looks at his girlfriend. See, that's the soft spot". În mod similar, pe chipul lui Lisbon se citește un amestec de dragoste castă și vinovată atunci când coboară scările în miez de noapte, îl găsește pe Jane întins pe sofa și îl învelește cu un pled, ochii ei plini de căldură zăbovind pe trupul bărbatului adormit, iar degetele care și-ar dori să dezmierde părul bălai și ondulat și obrajii brăzdați de riduri trecând șovăielnic peste spătarul canapelei. Nici cel mai optimist Jisbon shipper nu se aștepta ca Jane să-și înfrângă reținerea, să o cuprindă furtunos în brațe pe Lisbon, să o sărute pasional și să i se confeseze cu franchețe că este îndrăgostit de ea, însă am sperat zadarnic, până în ultima clipă, că după plecarea ei va deschide pleoapele, va zâmbi cu tristețe și își va petrece orele de insomnie cu ochii ațintiți în tavan, conștient de faptul că numai câteva trepte îl despart de femeia pe care probabil a dorit-o mai mult de un deceniu.

Sursă material video: https://www.youtube.com

Și nu se întâmplă nimic ... Patrick chiar s-a cufundat într-un somn profund, cu brațul îndoit pe lângă pernă, răpus de oboseala unei zile și a unei nopți în care a retrăit iluzia armoniei domestice și a format un cuplu cu Teresa, adresându-i-se acesteia pe numele mic cu naturalețea cu care i s-ar fi adresat soției sau iubitei lui din viața reală și uitând că a trecut printr-o tragedie din care puțini ar fi scăpat cu mințile nezdruncinate. Tabloul ce dă titlul episodului 16, "Violete", simbolizează iubirea interzisă a pictorului francez Manet față de soția fratelui său, venindu-mi greu să cred că Bruno Heller și echipa lui de scenariști nu s-au gândit la acest aspect și nu au avut intenția de a sugera că Teresa este iubirea autointerzisă a lui Patrick, o promisiune pe care Dumnezeu și-o reînnoiește an după an și pe care acest văduv încăpățânat, care refuză să-și scoată verigheta de pe deget, o respinge fiindcă are impresia că a păcătuit prea grav pentru a mai aspira la izbăvire.                        

Nu pot da un contur final acestei recenzii fără a insista asupra intrării în scenă a lui Marcus Pike, un personaj recurent cu care ne vom întâlni în episoadele "Forest Green", "Brown Eyed Girls", "Il Tavolo Bianco" și "Black Hearts" și de care se vor servi scenariștii Tom Szentgyorgyi, Rebecca Cutter, Eoghan Mahony, Mike Weiss, Daniel Cerone, Erika Green Swafford, Ken Woodruff și David Appelbaum pentru a agita apele și așa tulburi în care se scaldă relația Jane - Lisbon. Nu împărtășesc punctul de vedere al lui Robin Tunney, care îl caracteriza pe noul lor coleg Pedro Pascal, într-un interviu acordat editorilor de la Yahoo! TV, ca fiind un "sexy Latin lover", ceea ce nu înseamnă că îmi displace agentul din divizia FBI din Austin specializată în furturi de obiecte de artă pe care actorul cu origini sud-americane îl portretizează în "The Mentalist". Oricât și-ar propune fanii să-i găsească nod în papură lui Pike pentru a justifica sudălmile cu care l-au gratulat în ultimele săptămâni pe iubitul lui Lisbon, a cărui singură "vină" este aceea de a nu fi Jane, este imposibil să se lase orbiți de frustrare și să nu remarce faptul că Marcus întrunește calitățile bărbatului pe care te poți baza în orice situație, punctând exact la capitolele la care rivalul său este deficitar.

În vreme ce lui Patrick nu i-au fost suficienți vreo 13 ani pentru a provoca o discuție lămuritoare cu Teresa, în decursul căreia amândoi să-și exprime sentimentele fără ascunzișuri, deși Sam Bosco, Lorelei Martins, Sean Barlow și Wayne Rigsby i-au ridicat rând pe rând mingile la fileu, Marcus nu a avut nevoie decât de 2 zile pentru a o invita la cină pe femeia de care se simte atras și pentru a-i declara acesteia că i-ar face plăcere să o cunoască mai bine. Am o vagă idee cum ar suna o declarație de dragoste rostită de Patrick Jane, însă mă torturează curiozitatea de a afla dacă vom avea parte de ea în episodul "Blue Bird", de la un vlăstar al cuvintelor și de la un împătimit al lecturii așteptându-mă la ceva senzațional, ceva care să-mi accelereze respirația și pulsul și să mă facă să fixez ecranul cu ochii scânteietori cu care Robin Tunney l-a privit pe Simon Baker în episodul "Fire and Brimstone".

Pike nu are cultura vastă, inteligența sclipitoare sau farmecul ireal pe care îl degajă Jane (așa cum Pedro Pascal nu are vocea sexy cu inflexiuni molatice, buclele aurii ce invită să-ți pierzi degetele printre ele ori surâsul iluminator fără de care Simon Baker n-ar fi Simon Baker), dar compensează prin devotament, onestitate, decență, bun-simț și determinare, având un caracter frumos și încadrându-se în mod cert în categoria "good guy" (și, ca să restabilim adevărul, nici n-o rupi la fugă oripilată atunci când arunci ocheade spre aspectul lui fizic), puncte forte pe care nici măcar Jane nu le poate tăgădui sau ignora. Direct și sincer, Marcus o impresionează pe Teresa prin intermediul unor complimente bine țintite, reușind să o facă să se simtă specială, frumoasă și dorită, iar o femeie care și-a irosit tinerețea cerșind în tăcere iubire de la un bărbat autoizolat într-o fortăreață inexpugnabilă, tânjind după un gest romantic fără echivoc și sperând că ea îi va pansa rănile și îi va mângâia sufletul, nu poate fi legată la stâlpul infamiei și acuzată de lipsă de loialitate în momentul în care decide să se detașeze de o persoană de la care primește doar fărâme de afecțiune. Mi-a rămas gravat pe inimă un oximoron citit de curând pe un alt blog dedicat serialului "The Mentalist" și cred că nimic nu li se potrivește mai bine lui Jane și Lisbon decât expresia "beautifully broken people".

Cazul în care Jane se implică benevol și în care Abbott, Fischer, Lisbon, Cho, Wylie și Pike se aventurează cu un entuziasm aproape egal cu al consultantului oferă echipei șansa de a îmbina utilul cu plăcutul și datoria cu distracția, cu toții fiind mulțumiți să evadeze pentru câteva ore din birourile austere ale FBI-ului și să se învârtă printr-o vilă luxoasă, cu pereții acoperiți de capodopere ale artei clasice și moderne, cu holurile răsunând de muzică, râsete și flirturi și cu șampania curgând în valuri în pahare de cristal. Nu contest faptul că unii milionari sunt excentrici și arborează ținute vestimentare fistichii pe la evenimente mondene sau pe la petreceri intime, însă a combina un fular sau o eșarfă polka dot cu un costum, o cămașă exotică, o pereche de pantofi pingeliți deja de zeci de ori și o pereche de ciorapi din lână constituie o exagerare chiar și atunci când vine din partea lui Patrick Jane, motiv pentru care pe pagina mea de Facebook au apărut inclusiv comentarii malițioase în care personajul central era comparat cu un homosexual.

Au existat câteva momente în episodul "Violets" în care și eu am avut impresia (probabil falsă) că Patrick Jane subliniază în mod caricatural niște comportamente specifice minorităților sexuale, unduindu-se într-un anumit fel, vorbind și mișcându-se într-un anumit fel sau purtând un anumit gen de accesorii, însă numai cine nu a vizionat episodul "Ruby Slippers" din sezonul 4 (în care homosexualul Fifi Nix interpretează melodia "Somewhere over the rainbow" pe scena unui bar de travestiți) și nu își amintește cum ochii verzi ai Teresei au jucat în lacrimi de emoție, în vreme ce Patrick i-a dăruit un buchet de flori solistului și l-a încurajat discret să-și recunoască orientarea fără să se lase descurajat de abuzurile cărora le-a căzut victimă în trecut, l-ar putea bănui pe Jane de lipsă de toleranță sau de homofobie.

Scena finală și-a câștigat un loc binemeritat în galeria mea cu bijuterii marca "The Mentalist" și nu-mi aduc aminte de când nu am mai fost atât de tulburată văzând cum Simon Baker îl izgonește pe noul Patrick Jane și îl resuscitează pe vechiul Patrick Jane, un bărbat care continuă să zâmbească chiar și atunci când se prăbușește într-un abis interior, un actor cu o mască veselă aplicată peste o față tristă, un om care se pregătește să-i fie inima frântă pentru a doua oară și totuși preferă să se înece într-un ocean de pasivitate în loc să se agațe de o fericire care îi este la îndemână. Destabilizat de dialogurile cu Sylvia Hennigan, căreia îi spune că soțul decedat va trăi în inima ei atâta vreme cât ea îi va păstra amintirea, Patrick simte nevoia să alunge melancolia care îi dă târcoale petrecând câteva minute în compania Teresei, însă în cele mai apăsătoare momente ale existenței lui recente înțelege că s-a transformat într-o a cincea roată la căruță și că ea, sprijinindu-se de brațul ferm al lui Marcus, tocmai a făcut primul pas pe un drum care șerpuiește paralel cu drumul lui.

Amețit de o lovitură pe care ar fi trebuit să o prevadă și să o pareze, dureros de conștient de faptul că pașii lui Marcus nu s-ar fi intersectat niciodată cu pașii Teresei dacă el nu ar fi insistat să preia un caz de jaf armat și omucidere care nu fusese repartizat echipei lui Abbott și Fischer, Patrick își dezleagă eșarfa de la gât și o aruncă pe canapea, privește în gol și își apleacă capul pe umărul stâng cu un gest resemnat pe care eu i-l iubesc încă de la episodul "Red Moon" din sezonul 3. Muzica lui Blake Neely punctează singurătatea și înfrângerea lui Jane, al cărui zâmbet regizat s-a șters de îndată ce ușile ascensorului s-au închis în spatele lui Pike și Lisbon și care zace acum descumpănit în colțul lui, în compania a două vechi prietene care nu-i pot înțelege tristețea: canapeaua din piele maro și cartea uitată pe noptieră, pe coperta căreia lampa aruncă o geană de lumină. Singura lumină în bezna care se adună acum în jurul lui Patrick Jane ...        

       Sursă material video: https://www.youtube.com

Surse imagini: http://www.cbs.com
           
                          http://thementalistfans.com

                          http://www.spoilertv.com