Simon Baker's Blue Heaven

Sursă imagine:  http://godgavemethisdundie.tumblr.com

"Being understood is an underrated pleasure"  -  Patrick Jane

Dacă aş avea ocazia, i-aş pune două întrebări legitime lui Bruno Heller: "De ce v-aţi bătut joc de Red John şi de cel mai important episod din The Mentalist?" şi "Ce-aţi făcut dumneavoastră din serialul meu preferat în ultimele două săptămâni?" OK, s-ar putea pretexta că nu Bruno Heller, ci Tom Szentgyorgyi este autorul scenariului de la "My Blue Heaven", însă eu nu l-aş scuti de răspundere pe The Boss şi nici nu i-aş acorda circumstanţe atenuante fiindcă el a aprobat lansarea episodului "Red John" în varianta neşlefuită care ne-a cătrănit şi ne-a deziluzionat pe toţi şi exact acela a fost începutul sfârşitului. 

În prima fază, rating-urile în cădere liberă au fost explicate prin ora târzie de difuzare, prin programarea serialului într-o nepotrivită noapte de duminică şi prin agasantele amânări cauzate de transmisiile meciurilor de fotbal pe canalul CBS, însă tind să cred că dezinteresul pe care îl manifestă acum telespectatorii şi chiar fanii faţă de episodul 9 şi faţă de articolele publicate pe internet sau prin presă despre continuarea poveştii în era post-Red John îşi are obârşia în iritarea care i-a cuprins pe toţi în momentul în care aparent insignifiantul Thomas McAllister a fost identificat drept eminentul personaj negativ.

Adevărul este că puţine persoane au digerat ideea că acel geniu malefic, care scotea untul din Patrick Jane şi îl stimula intelectual ca nimeni altul, s-ar regăsi în şeriful din Napa Valley, iar cei cărora nu le-a picat greu la stomac găselniţa lui Bruno Heller potrivit căreia un poliţist de provincie cu ciocate şi cu o aberantă fobie faţă de porumbei ar fi fascinat de perfecta simetrie a muzicii lui Bach şi a poeziei lui Blake, s-au lecuit definitiv când l-au văzut pe şeriful - vânător cerşind milă, având remuşcări pentru faptele comise şi murind într-un mod atât de lipsit de demnitate.

Cred că deja vizionasem 30 de minute din cel de-al patrulea episod regizat de Simon Baker şi tot nu-mi venea să cred că mă uit la "The Mentalist", iar nu la un "The Best Exotic Marigold Hotel" cu personaje în floarea vârstei în loc de bătrânei simpatici, aflaţi în căutare de companie şi vacanţe ieftine prin ţări exotice. Nu m-am lămurit pe ce insulă fără tratat de extrădare cu Statele Unite ale Americii se refugiase Patrick Jane pentru a scăpa de braţul lung al legii şi pentru a începe o viaţă nouă, însă este cert că o mare parte dintre figuranţi nu erau actori profesionişti, ci băştinaşi încântaţi să obţină autografe şi să se fotografieze cu vedete de la Hollywood pe care le cunoşteau doar de la televizor. Iar accentul cu care Simon Baker vorbeşte limba spaniolă este într-adevăr înfiorător, aşa cum remarcă femeia durdulie de la poştă, care are norocul de a fi sărutată cu foc la un moment dat de către australian. 

Replicile pe care le schimbă Patrick Jane cu localnicii, într-o spaniolă aproximativă, ar trebui să facă deliciul publicului, dar Tom Szentgyorgyi nu-i Ken Woodruff şi nici materialele scrise de el nu sunt la fel de amuzante precum cele scrise de englezul care şi-a pus amprenta pe "Fire and Brimstone", aşa că mie mi-a smuls zâmbete numai faza în care barmanul Alfredo mormăie în barbă atunci când americanul îi comandă pentru a nu ştiu câta oară omletă şi ceai combinat cu lapte, comentând că n-ar muri clientul dacă ar bea măcar o dată o ceaşcă de cafea.

Deşi relaţionează cu oamenii de prin partea locului, cucerindu-i pe copii datorită trucurilor cu monede şi pe adulţi datorită amabilităţii şi politeţii lui, Patrick Jane suferă de singurătate şi tânjeşte după compania unui compatriot cu care să poată comunica în limba engleză, dovadă că nu a făcut pace cu sine şi cu viaţa, ci doar a încheiat un armistiţiu, deşi are pe birou o carte despre filozofia Zen.

Sursă imagine:  http://goodluckteresa.tumblr.com

Singurele lui contacte cu lumea din care a evadat rămân scrisorile pe care i le expediază în mod constant Teresei Lisbon, rânduri în care nu-i vorbeşte fostei lui partenere decât despre ocean, despre delfini, despre briză şi despre frumuseţea paradisiacă a insulei care l-a adoptat, dar care sunt mai intime, mai personale şi mai romantice decât orice e-mail sau convorbire telefonică. Fiecare scrisoare se încheie cu formula "Miss you" şi vezi în privirea nostalgică şi meditativă a lui Patrick cât de mult îi lipseşte prietenia Teresei şi cât de mult şi-ar dori să calce din nou pe pământ american pentru a se bucura de prezenţa oamenilor dragi, pe care aroganţa şi impresia falsă că totul i se cuvine l-au împiedicat atunci să-i aprecieze la adevărata lor valoare. 

Spre surprinderea mea, verigheta nu a părăsit degetul lui Patrick Jane nici după 12 ani de la moartea Angelei Ruskin, semn că protagonistul nu se simte pregătit să facă următorul pas logic în viaţa lui amoroasă, deşi acceptă cu plăcere invitaţia la cină a lui Kim Fischer (Emily Swallow) şi chiar dansează cu americanca pasionată de romane poliţiste, pe care a abordat-o pe teresa lui Alfredo fără să ştie că este agentă FBI.

În timp ce Patrick şi Kim se zbânţuie pe ringul de dans amenajat direct pe plajă, o vedem pe Teresa singură pe canapea, în faţa şemineului în care trosneşte focul, cu un pahar de vin roşu în mână, zâmbind cu tristeţe în timp ce reciteşte teancul de scrisori primite de la bărbatul pe care nu l-a văzut de 2 ani şi de care continuă să-i fie dor. Teresa este la fel de îndrăgostită ca întotdeauna, însă Patrick pare să fi traversat o schimbare profundă, lăsând impresia că a renunţat la capricii şi răsfăţuri şi că s-a maturizat, latura lui sensibilă ieşind la suprafaţă mai mult decât de obicei şi fiind înclinat spre gesturi romantice mai des decât în trecut. 

Secvenţa în care Patrick se trezeşte din somn în camera lui mobilată minimalist şi sărăcăcios şi o vede pe Kim pregătind câte o ceaşcă de ceai pentru fiecare dintre ei seamănă izbitor cu secvenţa în care personajul masculin se deşteaptă, pe jumătate dezbrăcat, într-un motel din Las Vegas şi o urmăreşte cu privirea pe Lorelei în timp ce aceasta îi găteşte o omletă, îmbrăcată sumar cu una dintre cămăşile lui. Este prematur să trag concluzii cu privire la rolul pe care îl va juca Kim Fischer în viaţa lui Patrick Jane, însă nu m-aş mira să sară ceva scântei din interacţiunile viitoare ale celor doi, iar Lisbon să aibă motive întemeiate de gelozie, de vreme ce necunoscuta din Virginia nu s-a sfiit să-l îmbrăţişeze şi să-l sărute pe obraz pe fostul consultant CBI, la nici 24 de ore de când l-a cunoscut. 

Cooptarea în echipă a lui Rockmond Dunbar mi se pare cea mai inteligentă mişcare făcută de producători întrucât personajul Dennis Abbott devine treptat condimentul de care are nevoie serialul "În mintea criminalului" pentru a contracara lipsa de apetit a fanilor, nemulţumiţi de încheierea lamentabilă a cazului Red John. Şi, spre deosebire de Red John, Dennis Abbott are avantajul de a nu acţiona ca un păpuşar din umbră, veşnic prezent în gândurile lui Patrick Jane şi veşnic absent de pe ecran, ciocnirile agentului FBI cu năbădăiosul consultant, pe care niciun director nu a reuşit vreodată să-l ţină în frâu, fiind directe şi pline de savoare.

Abbott nu seamănă cu Minelli, Bertram, Hightower sau Lisbon, are mult mai multă autoritate şi este greu de presupus că va înghiţi toanele şi tertipurile lui Jane, fiind cu siguranţă capabil să-l tempereze pe consultant şi să-i mai taie acestuia din avânt. Deşi rosteşte replicile pe un ton sever şi apăsat, fără să i se mişte vreun muşchi pe figură, agentul FBI din Austin furnizează unele dintre cele mai amuzante dialoguri, intrând în jocul lui Jane şi semnând condiţiile pe care acesta le-a mâzgălit pe un şerveţel cu seriozitatea cu care ar fi semnat un contract în faţa notarului, iar în secvenţa următoare măturând pe jos cu Jane şi sugerându-i acestuia să renunţe la prostiile infantile şi să-şi bage şerveţelul undeva.

Iniţial, Jane refuză o ofertă tentantă venită din partea FBI-ului, dar se răzgândeşte din cauza unui concurs de împrejurări nefavorabile. Astfel, traficantul de heroină Danny Otero îl ucide pe Hugo, câinele lui Alfredo, ceea ce îi aminteşte americanului că există violenţă şi brutalitate chiar şi în acest paradis terestru. Plecarea lui Kim în SUA îl face pe protagonist să conştientizeze faptul că îi este dor de ţara natală şi că se va cufunda din nou în solitudine pe această insulă. Şi nu în ultimul rând, ori de câte ori îl vede pe bărbatul care stă toată ziua la bar şi murmură cuvinte neinteligibile, Patrick se teme că va ajunge la fel peste vreo 20 de ani, dacă nu fuge la timp din acest loc idilic, dar uitat de lume.

Patrick Jane se bucură sincer atunci când îl reîntâlneşte pe Kimball Cho în Texas şi suferă la fel de sincer atunci când fostul coleg din CBI îl întâmpină cu răceală şi evită să-l îmbrăţişeze, însă zâmbetul care înfloreşte pe chipul lui Cho după ce Jane se întoarce cu spatele dovedeşte că momentul revederii a fost emoţionant pentru ambii, chiar dacă unul dintre bărbaţi şi-a controlat atât de bine sentimentele încât a părut indiferent. Eram curioasă cum va fi primul contact dintre Jane şi Lisbon după o despărţire de 2 ani, însă nu credeam că acesta se va produce în episodul "My Blue Heaven", Patrick luminându-se la faţă şi zâmbind radios când intră în birou şi dă cu ochii de Teresa, după care se repede spre ea, o îmbrăţişează strâns şi îi mărturiseşte că i-a fost dor de ea.

Şi acum vine momentul să-i pun o întrebare regizorului Simon Baker: "Ce-aţi făcut dumneavoastră cu personajul Patrick Jane?"  Fiindcă, din punctul meu de vedere, în fiecare secvenţă a acestui episod îl recunosc pe omul Simon Baker, cu pasiunea lui pentru ocean şi pentru plimbări pe plajă cu tălpile goale, cu nările fremătânde pentru a simţi briza, cu şuviţele blonde în adierea vântului, cu un prosop înfăşurat neglijent în jurul mijlocului, cu o cămaşă lejeră şi descheiată la câţiva nasturi, cu tristeţile şi bucuriile lui cotidiene şi, mai ales, cu atitudinea lui boemă şi romantică.

 Sursă material video:  https://www.youtube.com

Singura dată când acel Patrick Jane impertinent, condescendent, sarcastic şi efervescent scoate capul din spatele lui Simon Baker este atunci când protagonistul este strâns cu uşa de către Dennis Abbott şi obligat să semneze un angajament ce îi limitează libertatea de mişcare şi îl plasează sub supravegherea strictă a unui agent FBI care îi declară verde-n faţă că nu este impresionat de trucurile lui. Jane este prea orgolios ca să cedeze fără luptă, dar jucătorul de şah din el ştie că partida este deja pierdută şi că poate să se revolte şi să bată din picior până când oboseşte, dar tot va trebui să joace după cum îi cântă Abbott fiindcă, deocamdată, sorţii sunt de partea adversarului.

Va fi interesant să urmărim dinamica relaţiei dintre Abbott şi Jane, două personalităţi puternice şi conflictuale, cu opinii şi cu metode de lucru diametral opuse, iar eu voi rămâne loială serialului "The Mentalist" măcar pentru a vedea cum se dezvoltă această nouă intrigă, chiar dacă multe persoane vor părăsi o corabie care dă semne că s-ar scufunda.

"The Mentalist" se schimbă. Patrick Jane se schimbă dintr-un detectiv spilcuit, îmbrăcat într-un costum elegant cu trei piese, ras şi frizat de parcă nu ar fi dormit noapte după noapte pe canapeaua din birou sau pe patul îngust din mansardă, într-un detectiv relaxat, cu barbă blondă şi ţepoasă, cu părul în uşoară dezordine, îmbrăcat într-un costum lejer cu două piese şi fără şosete în picioare. Numai pantofii scâlciaţi de culoare maro nu dispar din peisaj! Iar pentru a nu fi dezamăgiţi de direcţia complet diferită în care a pornit serialul, trebuie să ne schimbăm şi noi, fanii.

 Sursă imagine:  http://eliaca.tumblr.com

Haideţi să-i mai acordăm o şansă mentalistului! La urma urmei, "My Blue Heaven" a fost ca un tablou pictat de un imitator talentat, dar cu un stil diferit de al artistului, s-a detaşat atât de tare de celelalte 124 episoade încât nici nu am avut senzaţia că face parte din colecţia "The Mentalist", dar a fost ca o gură de aer proaspăt, a avut un iz romantic şi mie nu mi-a displăcut pe alocuri, chiar dacă ne-a propus altceva.


Sursă imagini:  http://www.cbs.com