Jane mai are câte ceva de învăţat. Bunăoară, cum se spune bancă în latină ...

Sursă imagine:  http://divxcentral.com

"Tonight I plan on painting Houston red"  -  Patrick Jane


Optimistul vede întotdeauna jumătatea plină a paharului şi reliefează aspectele pozitive ale oricărei situaţii, oricât de încurcate ar fi iţele şi oricât de improbabilă ar părea o soluţionare favorabilă a problemei, în vreme ce pesimistul îşi aţinteşte privirea pe jumătatea goală a paharului şi remarcă numai viciile, hibele şi lacunele ce îndepărtează o persoană sau un obiect de conceptul de perfecţiune şi, întrucât pe mine nu mă dau afară din casă nici optimismul şi nici toleranţa faţă de munca făcută de mântuială, nu este de mirare că n-am gustat deloc "The Golden Hammer" şi n-am acordat nimănui circumstanţe atenuante pentru un asemenea eşec fiindcă episodul 12 a fost deopotrivă cel mai slab din era post - Red John şi din întregul sezon 6.

"White Lines" şi "The Golden Hammer" au fost concepute şi executate la repezeală înainte de plecarea actorilor, producătorilor, scenariştilor şi regizorilor în vacanţa ocazionată de sărbătorile de iarnă şi nu au făcut cinste unui serial care, în general, pune accent pe calitate, însă mi se întâmplă pentru prima oară să nu resimt tristeţe atunci când mă gândesc la îndelungata pauză în care va intra "The Mentalist 2.0", episodul "Black Helicopters" urmând să fie difuzat pe canalul CBS abia pe data de 9 martie, din punctul meu de vedere fiind necesară o perioadă de reflecţie şi analiză, la finalul căreia reboot-ul să îşi găsească drumul, să stea pe propriile picioare şi să demonstreze că nu şi-a epuizat rezervele de umor şi imaginaţie şi că merită să primească un sezon 7.    

Ritmul infernal de filmare pe care îl impun reţelele de televiziune îi obligă pe creatorii de seriale să formeze echipe cât mai numeroase şi eterogene de scenarişti şi să îi pună pe aceştia la muncă prin rotaţie, aşa că o eventuală lipsă de coerenţă între materialele scrise este firească şi scuzabilă până la un punct, la fel ca şi fluctuaţiile valorice pe care le remarcăm de la un episod la altul, dar îmi vine greu să inventez justificări şi să-i scot basma curată pe Bruno Heller şi pe oamenii lui atunci când mă confrunt, în decursul a două săptămâni consecutive, cu episoade atât de sărace în realizări încât mi-aş arde carnetul de membru în fandomul "The Mentalist" pe rugul vanităţii mele rănite.
  

Sursă imagine:  http://divxcentral.com

Nu am înţeles de ce a fost instalat James Hayman în scaunul de regizor, în condiţiile în care acesta nu era un cunoscător al fenomenului "The Mentalist" şi nu colaborase anterior cu persoane din anturajul acestei drame poliţiste cu succes la public şi fără succes la premii, după cum nu am înţeles de ce i-a fost încredinţat scenariul de la "The Golden Hammer" lui Mike Weiss, americanul care nu a rupt gura târgului nici cu episoadele "Panama Red" şi "Red Letter Day" din sezonul 5, însă rezultatul acestor alegeri mi s-a părut previzibil şi mi-a lăsat un gust amar. Practic, au existat momente în care m-am întrebat cum a acceptat Simon Baker să joace în scene în care anumite trăsături definitorii ale personajului său erau îngroşate în mod grotesc şi caricatural astfel încât Patrick Jane părea mai degrabă un preşcolar care fuge de responsabilitate şi se ascunde sub fustele mamei după ce tocmai a făcut o poznă decât un adult căruia Biroul Federal de Investigaţii i-ar oferi o legitimaţie de consultant şi i-ar permite accesul la secrete de stat, implicându-l în cazuri de spionaj industrial ce privesc siguranţa naţională.     

Mă refer mai ales la scena în care Jane îşi pune în cap o pătură şi stă nemişcat pe canapea de parcă ar fi o fantomă înveşmântată în cearşafuri dintr-un horror care nu sperie nici ţâncii, iar Kim Fischer, Dennis Abbott şi Curtis Whitaker, trei oameni sobri şi exigenţi, orientaţi spre carieră, care nu înghit comportamentul frivol şi superficialitatea, se prefac că nu observă statuia umană din biroul FBI-ului de parcă ar intra de bunăvoie într-un joc de-a v-aţi ascunselea. La fel de ridicole mi s-au părut secvenţa în care Jane îl provoacă pe bancherul Curtis Whitaker să-l lovească pentru ca agentul Cho să aibă un pretext de a-l aresta, primeşte o scatoalcă peste braţ şi se văicăreşte mai rău decât în episodul "The Crimson Hat" din sezonul 4, atunci când i-a fost administrată o bătaie soră cu moartea de către lacheii unui mafiot, precum şi secvenţa în care Jane se ia singur la palme pentru a-i dovedi aceluiaşi Cho că este capabil să îşi controleze impulsivitatea şi că s-a transformat într-o persoană echilibrată în anii care au trecut de la desfiinţarea CBI-ului.

Sursă imagine: http://redemptionisthementalist.tumblr.com

Mi-e dor de aura de mister, rafinamentul, ironia fină şi trucurile inteligente prin care se evidenţia Patrick Jane, iar bufoneriile şi exagerările lui actuale mă agasează, aşa cum mi-e dor de personajul multifaţetat şi captivant din sezoanele precedente şi din primele 8 episoade ale acestui sezon, căruia tinde să-i ia locul un personaj unidimensional, deposedat de latura dramatică şi de tristeţile de fiere, care se încăpăţânează să nu renunţe la verighetă, dar se comportă ca şi cum trecutul i-ar fi fost şters cu buretele şi ca şi cum ar fi posibil ca rănile, din care a picurat sânge în cei zece ani în care l-a hăituit pe călăul Angelei şi al lui Charlotte Anne, să se închidă definitiv şi să nu lase nicio cicatrice de îndată ce l-a sugrumat cu propria mână pe Red John.

Deşi unele cazuri chiar sunt palpitante şi pline de suspans, nu pretind că mă dau în vânt după intrigile poliţiste din serialul "În mintea criminalului", fiind mult mai interesată de evoluţia personajului central, de modul în care se învârt rotiţele în fascinantul creier al mentalistului, de confruntarea de proporţii epice dintre Jane şi Red John, de relaţiile interpersonale din cadrul grupului de agenţi FBI sau CBI şi de interacţiunile suculente dintre Patrick Jane şi Teresa Lisbon, "The Golden Hammer" prilejuind ce-i drept destule momente în care Simon Baker şi Robin Tunney împart ecranul, spre bucuria fanilor care au fost intrigaţi de aparenta formare a cuplurilor Jane - Fischer şi Cho - Lisbon în episodul "White Lines".

Nu au fost rare ocaziile în care Lisbon a fost invidioasă pe femeile care forţau porţile de intrare în spaţiul intim al lui Jane şi care reuşeau pentru câteva zile (Krystal Markham, Jennifer Sands, Brooke Harper) sau pentru câteva luni (Lorelei Martins, Kristina Frye, Erica Flynn) să aprindă o scânteie de admiraţie în ochii unui bărbat atât de pretenţios şi atât de râvnit, însă va fi o experienţă inedită pentru mine să studiez reacţiile lui Patrick în momentul în care îşi va simţi ameninţată poziţia de către noul curtezan al Teresei, agentul FBI Marcus Pike, un bărbat şarmant, integru şi inteligent, care le va solicita ajutorul în episodul 16 pentru a captura o bandă de hoţi de obiecte de artă şi o va plăcea atât de mult pe fosta şefă a consultantului încât se va strădui să o cucerească pe parcursul a cel puţin cinci episoade, după cum notează jurnalistul Matt Mitovich de la TV Line.

Sursă material video:  https://www.youtube.com

Înainte de a mă delecta cu gelozia şi ciuda pe care mentalistul şi le va manifesta mai mult sau mai puţin zgomotos atunci când se va ciocni cu un rival care are şanse să-i fure un strop din afecţiunea pe care Lisbon obişnuia să i-o dăruiască necondiţionat pe vremea când nu îşi proclamase independenţa faţă de el, pot spune că deja mi-am făcut o idee despre cum se comportă personajul principal masculin în situaţia în care îl chinuie nesiguranţa şi teama că persoana iubită i-ar putea scăpa printre degete, scena în care stă pe bancheta din spate a maşinii lui Kim Fischer şi procesează informaţia că Teresa Lisbon va servi cina la un restaurant din Houston în compania fostului procuror adjunct Osvaldo Ardiles (David Norona) fiind relevantă în acest sens. Este rândul lui Lisbon să fie surâzătoare, relaxată şi sigură pe sine, să savureze efectul pe care îl are confesiunea ei asupra consultantului şi să interpreteze un rol, prefăcându-se mai entuziasmată de această întâlnire decât este în realitate, iar Jane chiar se simte lezat de consecvenţa cu care prietena lui se ţine de promisiunea de a nu-i mai îngădui să ia decizii în locul ei şi să-i conducă viaţa în direcţia dorită de el.

Iritarea lui Jane este vizibilă atunci când încearcă să-l discrediteze pe Ardiles în ochii lui Lisbon printr-o remarcă lipsită de fair-play la adresa înfăţişării acestuia, dar privirea lui vexată, figura de pe care s-a şters orice urmă de zâmbet şi insistenţa cu care revine asupra motivului şi implicaţiilor acestei invitaţii la masă, ignorând întrebarea lui Fischer referitoare la soluţia pe care a găsit-o în cazul de crimă la care lucrează cu toţii, deşi în mod normal nu ar fi ratat ocazia de a se împăuna cu abilităţile care îl transformă în cel mai valoros angajat din ograda FBI-ului, subliniază cât îl afectează posibilitatea ca el să nu mai facă parte din planurile de viitor ale Teresei.

În răstimpul în care stau amândoi pe o bancă din parc şi supraveghează zona în care ar trebui să apară un spion care vinde informaţii strict secrete despre dispozitive militare folosite de Pentagon, Jane se lansează într-o altă discuţie legată de Ardiles şi chiar sugerează că acesta ar fi avut întotdeauna o slăbiciune faţă de Lisbon, iar pentru că partenera sa nu-i face jocul, o complimentează spunându-i că arată grozav cu acea pălărie neagră cu boruri largi ce îi completează deghizarea.

 Sursă material video:  https://www.youtube.com

S-ar putea să mă înşel, dar cred că ultima dată când Jane a flatat-o pe Lisbon pentru vreo piesă vestimentară din garderoba ei a fost atunci când a intrat intempestiv în birou şi a găsit-o probând rochia de domnişoară de onoare pentru nunta lui Grace Van Pelt cu Craig O'Laughlin, deşi bunul lui gust în materie de stil mă determină să presupun că numai galanteria l-a îndemnat să-i declare că arată ca o prinţesă minionă şi furioasă, în loc să-i spună că arată ca un tort cu glazură roz de marţipan. "Suntem ca în vremurile vechi. Tu, sceptică şi morocănoasă, eu, încrezător în forţele proprii şi binedispus. Sunt vesel fiindcă am ocazia de a sta aici împreună cu tine, în acest parc, într-o zi atât de frumoasă", cuvinte care mă pun pe gânduri tocmai pentru că sunt rostite de Patrick Jane şi îi sunt adresate Teresei Lisbon, putând fi interpretate inclusiv ca o subtilă declaraţie de dragoste, similară acelui "Good luck, Teresa. I love you" din episodul "The Crimson Hat".

Noroc că Patrick Jane nu a aflat niciodată de aventura pasageră a Teresei Lisbon cu Walter Mashburn, fiind convinsă că ar fi bombănit şi ar fi făcut comentarii maliţioase pe marginea acestui subiect până în ziua de astăzi, cu toate că el însuşi îşi împinsese şefa din CBI în braţele miliardarului amator de senzaţii pe care nu le putea cumpăra cu bani, încurajând-o să flirteze şi să vină în întâmpinarea provocărilor sentimentale, în loc să lâncezească pe o canapea din propriul apartament, cu o carte sau cu telecomanda televizorului în mână. Altruismul nu a fost niciodată punctul forte al lui Patrick, aşa că nu trebuie să ne surprindă atitudinea lui incorectă, dar tipic masculină când vine vorba de egalitatea între sexe, părându-i-se normal ca el să aibă dreptul de a aţâţa gelozia Teresei şi de a participa la oricâte întâlniri parfumate doreşte, în schimb căzându-i cerul în cap dacă Teresa acceptă o invitaţie în oraş din partea altui bărbat, ca şi cum ar fi de la sine înţeles că aceasta trebuie să se complacă în singurătate şi să aştepte eventual alţi 12 ani, pe lângă cei 12 care deja s-au scurs de când este îndrăgostită de un tiran indisponibil din punct de vedere emoţional, înainte ca el să-şi scoată naibii verigheta de pe deget şi să facă un pas decisiv înspre ea.

Spre satisfacţia lui Jane, Ardiles nu încearcă să intre în graţiile lui Lisbon, întoarcerea lui în serial servindu-i scenaristului drept pretext pentru a reintroduce subplot-ul Asociaţiei Blake, conspiraţia căreia i-a turnat fundaţia chiar Red John şi în care sunt implicaţi poliţişti şi judecători corupţi. Comportamentul paranoic al lui Osvaldo Ardiles şi teama acestuia că telefonul mobil îi este ascultat şi că se va atenta la viaţa lui se dovedesc a nu fi lipsite de temei, fostul colaborator al CBI-ului sfârşind într-un subsol sordid, cu un cuţit înfipt în piept, chiar dacă nu stătuse cu braţele încrucişate şi urmase sfatul Teresei Lisbon de a intra în contact cu firma de supraveghere a soţilor Wayne Rigsby şi Grace Van Pelt.

Sursă imagine:  http://www.cbs.com

Investigaţia pe care le-o solicită Ardiles îi conduce pe Rigsby şi Van Pelt pe un teritoriu periculos, specialista în computere descoperind că inclusiv telefoanele foştilor agenţi CBI sunt puse sub urmărire, atât ea şi soţul ei, cât şi Patrick Jane, Teresa Lisbon sau Kimball Cho numărându-se printre ţintele necunoscuţilor care nu s-au dat în lături să-l tortureze şi să-l omoare pe Ardiles. Într-un episod bogat în gafe, să trecem totuşi în revistă şi modul hilar în care Grace Van Pelt îi comunică lui Wayne Rigsby că toate convorbirile lor şi ale foştilor colegi din Biroul de Investigaţii al Californiei sunt interceptate, folosind chiar telefonul despre care ştie că este ascultat.
                      
Cazul săptămânal de crimă, peste care trec de obicei cu viteza TGV-ului, vizează un informatician genial, dar naiv pe nume Charles Whitaker, angajat la compania Cartesian din oraşul texan Houston şi specializat în hărţi, care prinde firul unei scurgeri de informaţii militare din propria firmă către un sindicat al crimei din Rusia şi este redus la tăcere prin injectarea unui amestec letal de droguri ilegale, barbiturice şi tranchilizante folosite pentru cai. Evident că Patrick Jane nu are nevoie decât de un ziar pătat cu găinaţ de pasăre şi cu sevă de ficus, în interiorul căruia descoperă litere încercuite cu pixul ce compun un mesaj cifrat, pentru a identifica locul în care spionul din cadrul corporaţiei Cartesian se întâlneşte cu persoana de legătură care îi cumpără informaţiile confidenţiale contra câtorva sute de mii de dolari.

Rătăcit prin noianul de elemente care m-au nemulţumit la episodul "The Golden Hammer", există totuşi ceva care mi-a plăcut şi anume dialogurile dintre Patrick Jane şi Kimball Cho, în absenţa încasatorului de profesie Wayne Rigsby, care nu se ridica niciodată la nivelul intelectual al lui Cho şi suporta fără să se îmbufneze şirul de ironii venite din partea celui mai bun prieten, Jane preluând rolul de a-i ridica mingile la fileu poliţistului ale cărui trăsături faciale sunt arareori deformate de un zâmbet, dar care are mai mult umor decât toţi noii colegi din FBI la un loc. M-au binedispus atât scena în care Jane îi spune lui Cho să se relaxeze fiindcă a văzut tauri de coridă mai relaxaţi decât el, cât şi scena în care Jane pronunţă denumirea "ficus rubiginosa", după care îi spune colegului său că pe banca plasată sub acest arbore a fost lăsat ziarul care a provocat asasinarea lui Charles Whitaker, un bun prilej pentru Kimball Cho (Tim Kang) să-l întrebe dacă i s-a adresat în limba engleză fiindcă nu cunoştea cuvântul latinesc pentru "bancă".

   Sursă imagine:  http://www.cbs.com

    
Din păcate, ceaşca albă din care Patrick Jane sorbea ceaiul în una dintre fotografiile promoţionale lansate de CBS nu a mai apărut în episodul 12, secvenţa fiind tăiată la montaj, însă consultantul nu are intenţia să le facă viaţa uşoară şefilor Dennis Abbott (Rockmond Dunbar) şi Kim Fischer (Emily Swallow), aşa că vechea canapea maro, pe care a cerut-o în mod imperios şi care a fost o condiţie de bază mâzgălită pe acel şerveţel, va fi urmată în curând de o rulotă în care să-şi amenajeze deopotrivă biroul şi dormitorul. Chiar mă întrebam unde doarme Jane de când a părăsit celula de detenţie a FBI-ului şi înainte de a o şantaja emoţional pe Fischer să-i decoreze biroul cu o sofa confortabilă din piele.

M-am bucurat că Rockmond Dunbar a avut un rol mai consistent decât în episodul "White Lines" deoarece îl agreez şi îl consider un mare câştig al acestui reboot, personajul Dennis Abbott netrăgându-se de şireturi cu Patrick Jane, respingând discret gesturile de familiaritate exagerată ale acestuia şi ţinându-l la distanţă pentru a nu-şi pierde bruma de autoritate pe care o are asupra lui, dar fiind un şef competent şi imparţial şi un poliţist cu coloană vertebrală. Şi, în încheiere, a remarcat cineva că Patrick Jane şi-a divulgat numărul de telefon într-un loc public? Mare păcat că nu au fost mai multe doamne şi domnişoare prin preajmă ca să-l vedem pe unde scotea cămaşa când i s-ar fi încins aparatul în mână mai rău decât cel al lui Osvaldo Ardiles!