"White Lines": The Return of the old brown couch

"I never really tell anyone who I actually am"  -  Patrick Jane


Nu-mi displace deloc "The Mentalist 2.0", aşa cum este denumit de către jurnalişti acest reboot al serialului poliţist ce spulberă orice concurenţă în topul preferinţelor mele, însă întâmpin dificultăţi în a mă familiariza cu un Patrick Jane deposedat deopotrivă de ceaşca turcoaz din care se ridicau aburii de ceai şi de canapeaua desfundată care-i păstra forma corpului şi în care se cuibărea, cu mai multă voluptate decât în braţele unei femei, ori de câte ori cădea răpus de oboseală din cauza nopţilor albe sau îşi biciuia neuronii pentru a inventa soluţii pe cât de năucitoare, pe atât de corecte la cazurile de crimă ce le dădeau de furcă şefilor şi colegilor lui din CBI.

Mi-e greu să concep un Patrick Jane care a renunţat benevol la automobilul clasic de producţie franceză, la costumele dichisite cu trei piese şi la şosetele asortate în favoarea unui Chevrolet americănesc cât se poate de banal, a unui costum ponosit, necostisitor şi confecţionat dintr-o stofă de calitate inferioară şi a unei perechi de ciorapi din lână, chiar dacă îmi sunt pe plac lipsa lui de pedanterie şi cabotinism, înfăţişarea neglijentă şi mai ales ţepii din barba pe care sper să nu şi-o radă până la finalul sezonului 6.

În aparenţă, numai pantofii uzaţi şi pingeliţi în repetate rânduri pe parcursul ultimilor 12 ani au supravieţuit schimbărilor majore pe care le-a experimentat personajul după ce s-a eliberat de sub influenţa nefastă a lui Red John şi a lăsat toate energiile negative să se scurgă prin vârfurile degetelor cu care l-a sugrumat pe ucigaşul soţiei şi fiicei lui. Sunt încredinţată însă că, dacă-i străpung masca actuală de bărbat boem, relaxat şi jovial, veşnic bine dispus şi veşnic pus pe ghiduşii, îl pot regăsi pe bărbatul care îmi frângea inima-n două cu tristeţile lui inconsolabile şi care îmi inspira simpatie tocmai pentru că părea atât de fragil, emotiv şi vulnerabil în momentele în care uşile se închideau în urma lui, nu mai trebuia să pună în scenă o reprezentaţie teatrală pentru nimeni şi rămânea singur cu sine şi cu durerea sa intensă. 

Nu m-a ocolit dezamăgirea atunci când Kiefer Sutherland, Michael C. Hall şi Bryan Cranston au fost recompensaţi cu trofee Golden Globe sau Emmy pentru prestaţiile lor din dramele "24", "Dexter" şi respectiv "Breaking Bad", iar Simon Baker a trebuit să se mulţumească cu statutul de nominalizat şi să-i aplaude de pe margine pe competitorii cu mai mult lipici la premii. Totodată, am contestat paralelele care se făceau între Simon Baker / Patrick Jane şi Hugh Laurie / Gregory House fiindcă, în opinia mea, era mai uşor să interpretezi un doctor înfumurat, care nu abandona niciodată atitudinea morocănoasă şi aerul de superioritate izvorât din conştientizarea faptului că este cel mai bun diagnostician de pe faţa pământului, decât să intri în pielea unui detectiv care oscila între o aroganţă dispreţuitoare şi o veselie de faţadă pe de-o parte şi o stare de melancolie indusă de sentimentul culpabilităţii pe de altă parte.

Întrucât fidelitatea faţă de o femeie smulsă prematur de lângă el şi inima sfărâmată în cioburi fine îl defineau pe mentalist în aceeaşi măsură în care umorul sfidător, dezinvoltura, şarmul, comportamentul de farsor, impulsivitatea, egocentrismul şi gesturile de generozitate făceau parte din personalitatea lui fascinantă, nu am reuşit încă să mă acomodez cu un Patrick Jane care îi cere numărul de telefon unei blonde trase prin inel şi alunecă prin noua lui viaţă cu seninătatea unui adult care şi-a redobândit plăcerea de a se da pe derdeluş, ştiind că există posibilitatea de a cădea şi de a-şi fractura o mână sau un picior, dar asumându-şi riscul fiindcă tentaţia pericolului îi ascute simţurile şi îi pune sângele în mişcare. 

Stăteam ca pe ghimpi în aşteptarea episodului "White Lines" nu numai pentru că marca revenirea din vacanţa de sărbători a actorilor din "The Mentalist", ci şi pentru că promitea să mă delecteze (pentru a doua oară în acest sezon după "Fire and Brimstone") cu scriitura captivantă a englezului Ken Woodruff, un om pe care aspir să-l întâlnesc cu aceeaşi ardoare cu care mi-aş dori să-l cunosc pe Simon Baker altfel decât prin intermediul ecranului sau prin intermediul interviurilor din mass-media. 

În ceea ce mă priveşte, judec mai degrabă cu sufletul decât cu mintea valoarea unei producţii cinematografice sau de televiziune, punând mai mult preţ pe reacţiile viscerale şi pe tulburarea pe care mi le provoacă anumite creaţii decât pe măiestria cu care sunt ele executate sub aspect tehnic, motiv pentru care relativa mea lipsă de implicare în evenimentele (de altfel palpitante) din cel mai recent episod mă determină să cred că ceva nu a funcţionat ca uns în bucătăria internă a serialului şi că există o diferenţă calitativă între "Green Thumb" şi "White Lines", diferenţă care sper să nu se perpetueze şi în următoarele săptămâni. Din fericire, talentul se manifestă chiar şi în momentele în care scenaristul care îl posedă este izbit de o temporară criză de inspiraţie, aşa că "White Lines" iese la liman datorită câtorva scene frumos concepute de către Ken Woodruff şi excelent interpretate de către Simon Baker, Emily Swallow, Brianna Brown şi Tim Kang, care pun accentul pe dinamica relaţiilor dintre Patrick Jane şi Kim Fischer şi pe procesul de vindecare emoţională prin care trece personajul principal masculin.

 Sursă material video: https://www.youtube.com

Prima secvenţă care mi-a reţinut atenţia se petrece în birourile spaţioase ale FBI-ului, luminate prin ferestre panoramice, mobilate cu bun gust şi totuşi atât de impersonale, prilejuind o dispută verbală între consultant şi şefa care se străduieşte să pună piciorul în prag şi să-l tempereze, amintindu-i că nici măcar nu are grad în structurile federale şi că nu este în măsură să-şi impună propriile reguli. Spre deosebire de inflexibilul Dennis Abbott (Rockmond Dunbar), care nu este impresionat de tacticile lui Patrick Jane şi nu cedează din prima în faţa pretenţiilor adeseori absurde ale subalternului, Kim Fischer este depăşită de situaţie când vine vorba să-l strunească pe năbădăiosul consultant, afecţiunea pe care o nutreşte în secret faţă de el de când l-a cunoscut pe acea insulă exotică fiind un călcâi al lui Ahille pe care Jane nu se sfieşte să-l exploateze în avantaj personal, într-o manieră similară cu aceea în care profita în trecut de slăbiciunile Teresei Lisbon.

Întrucât agenta Fischer rămâne pe o poziţie fermă şi refuză să-i satisfacă doleanţa de a instala o sofa veche şi confortabilă într-un birou în care toţi angajaţii se mulţumesc cu scaune moderne cu spătar, Jane o asaltează dintr-o altă direcţie şi o ia prin surprindere cu afirmaţia că iritabilitatea manifestată în relaţia cu el ar masca un complex de vinovăţie, demontându-i totodată minciuna potrivit căreia nu ar fi intrat niciodată în cabinetul unui psihiatru. Nu este prima oară când remarc modul în care inflexiunile blânde şi grave ale vocii lui Patrick Jane lasă locul unei tonalităţi dure şi agresive, efectul imediat al acestei alternări a sunetelor joase cu sunetele înalte fiind intimidarea interlocutorului până în punctul în care acesta dezvăluie secrete pe care nu le-ar dezvălui în condiţii normale nici picat cu ceară.

Din acelaşi considerent, atunci când Patrick se întoarce spre Kim, o ţintuieşte cu o privire severă, ridică tonul şi îndreaptă spre ea un deget acuzator, apăsând pe fiecare cuvânt atunci când afirmă că nu este nevoie să demonstreze o dată în plus că el pune condiţiile şi ei doar le execută, agenta FBI pierde bătălia pe toate fronturile şi promite că va rezolva problema canapelei pentru a ieşi din încurcătura în care au vârât-o întrebările indiscrete ale consultantului cu privire la scopul vizitelor ei la psihiatru. Interpretând atacurile lui Patrick ca fiind o defulare după ce ea a jucat un rol pe insulă şi a comis păcatul suprem de a-l induce în eroare pe acest maestru al mistificărilor, Kim încearcă să se justifice şi să-şi scuze comportamentul, dar se fâstâceşte şi lasă frazele neterminate pe măsură ce îşi dă seama că, cu cât este antrenată într-o conversaţie mai lungă, cu atât admite în faţa bărbatului care a pus-o pe jar că s-a implicat mai mult decât i-o cerea misiunea încredinţată de Abbott şi că interesul pe care i l-a stârnit consultantul este mai degrabă de natură personală decât profesională.

Sursă imagine:  http://www.ibtimes.co.uk

Fiindcă Emily Swallow nu a fost întâmpinată cu braţele deschise de către telespectatorii reticenţi la orice gen de schimbare, iar fanii cuplului Jane - Lisbon nu i-au întins un covor roşu la picioare, ci au luat-o la ţintă cu replici care mai de care mai veninoase, scenariştii s-au gândit să construiască o relaţie cordială între eroinele Kim Fischer şi Teresa Lisbon pentru a stăvili ostilitatea îndreptată împotriva celei dintâi. Astfel, cele două poliţiste sensibile la farmecul mentalistului fac front comun împotriva oricărei rivale apărute în peisaj şi îşi disimulează gelozia pe care o resimt atunci când subiectul dorinţelor lor reprimate o copleşeşte cu atenţii şi gesturi romantice pe Krystal Markham, Kim testând cu prudenţă terenul şi încercând să-i tragă de limbă atât pe Patrick, cât şi pe Teresa referitor la tipul de femeie care ar putea intra în graţiile consultantului.

Simon Baker obişnuia să declare că timiditatea din viaţa reală i-a pus piedici în perioada în care filmările la "The Mentalist" abia începuseră şi el abia se acomoda cu personajul tupeist, insolent şi infatuat pe care trebuia să-l portretizeze, prilej pentru mine să mă întreb câte duble a comandat regizorul Guy Ferland pentru ca actorul australian să nu se înroşească până în vârful urechilor (aşa cum i se întâmplă ori de câte ori este întrebat în interviurile video despre viitorul perechii Jane - Lisbon) în scena în care Patrick o scanează pe Krystal din cap până-n picioare, poposind cu privirea pe anumite părţi ale trupului ei perfect.

Kim nu-l cunoaşte suficient pe Patrick pentru a şti ce calităţi ar trebui să întrunească femeia care l-ar cuceri definitiv, însă Teresa nu este complet sinceră atunci când pretinde că nu are habar de preferinţele fostului ei partener din CBI fiindcă în episodul "Every Rose Has Its Thorn" din sezonul 3 a văzut înregistrarea în care acesta îşi expunea viziunea cu privire la partenera de viaţă ideală: "Cineva în care să pot avea încredere, puternic, împăcat cu sine. Cineva mai bun decât mine. Cineva care îmi cunoaşte partea cea mai întunecată şi tot mă iubeşte". Se observă cu ochiul liber şi de la o poştă cine corespunde cel mai bine acestor criterii, însă lucrurile stau cu totul diferit când vine vorba despre femeile ce răscolesc simţurile unui bărbat care nu a mai împărţit patul cu nimeni de un car de ani, latura instinctuală a lui Patrick Jane făcându-se simţită în prezenţa unor reprezentante ale sexului opus care ar trezi din amorţire pe oricine.

Mie mi se pare clară ca lumina zilei tipologia în care ar trebui să se încadreze o tânără pentru a capta atenţia lui Jane, Erica Flynn, Brooke Harper, Jennifer Sands şi Krystal Markham având ca numitor comun frumuseţea, inteligenţa, creativitatea, rafinamentul şi stilul impecabil şi fiind în mod obligatoriu criminale cu sânge rece sau măcar escroace la fel de pricepute ca el, Lorelei Martins fiind singura care nu punctează la ultimele două capitole.

Sursă material video:  https://www.youtube.com

În timp ce Fischer, Lisbon şi Cho se dau de ceasul morţii ca să-l identifice pe liderul unui cartel al drogurilor din oraşul texan Corpus Christi, care a lăsat în urmă o dâră de sânge şi a masacrat cinci ofiţeri din Brigada Antidrog ca represalii faţă de un raid care l-a deposedat de 100 kilograme de marfă şi i-a omorât unul dintre oamenii de bază, Jane pare să se distreze şi să îmbine utilul cu plăcutul, folosindu-se de acest caz pentru a-i face curte superbei Krystal, pe care o conduce acasă cu maşina, pe care o sună cu insistenţa unui iubit căruia chiar i s-au aprins călcâiele şi căreia îi oferă flori ca un gentleman de modă veche. Evident că intuiţia infailibilă a consultantului FBI a indicat-o ca suspectă pe Krystal Markham (Brianna Brown) din momentul în care acesta a văzut o fotografie cu ea şi cu fostul iubit Richie Vargas, acel traficant de droguri care a căzut victimă în schimbul de focuri cu agenţii DEA, ceea ce nu înseamnă că Patrick s-a concentrat 100% pe soluţionarea cazului şi nu a savurat clipele de intimitate petrecute în compania unei femei atât de dezirabile.

Dezavuez ideea că protagonistul doar s-a jucat de-a şoarecele şi pisica şi a optat pentru varianta de a atrage prada în capcană cu miere în loc de oţet, sclipirea din ochi şi zâmbetul luminos ce i se desenează pe chip atunci când aude vocea lui Krystal la telefon sau felul în care menţine contactul vizual cu ea la prima întâlnire de pe stradă făcându-mă să cred că prelungeşte în mod intenţionat şarada pentru a câştiga alte câteva zile în care să se lămurească unde i-ar putea conduce pe amândoi un astfel de flirt. În situaţia în care Krystal nu i-ar fi respins propunerea de a o conduce până la uşă, sugerând la rândul ei că nu s-ar putea abţine să-l invite înăuntru şi că nu este greu să-ţi imaginezi în ce ar degenera un astfel de preludiu, sunt convinsă că se duceau pe apa sâmbetei ultimii 5 ani de abstinenţă sexuală, mai ales că lui Patrick Jane îi curge adrenalină prin vene ori de câte ori se vâră cu bună ştiinţă în belelele în care îl ademenesc nişte femei senzuale, desfătarea de moment compensând riscul de a-i fi retezate degetele sau de a se alege cu un glonţ în frunte.

M-a surprins neplăcut faptul că Patrick i-a vorbit lui Krystal la cină despre morţile violente ale Angelei şi ale lui Charlotte Anne şi despre actul vindicativ pe care el l-a dus la bun sfârşit, deşi am priceput că a fost o stratagemă de a adormi suspiciunile interlocutoarei şi de a câştiga încrederea acesteia printr-o sinceritate frustă, transmiţându-i mesajul subliminal că-i înţelege dorinţa de a le-o plăti cu aceeaşi monedă ofiţerilor legii care l-au împuşcat pe bărbatul pe care ea îl iubea. Cu toate că Teresa i-a stat alături pe parcursul odiseei la capătul căreia l-a ştrangulat pe Red John cu mâinile goale, comunicarea dintre ei fiind uneori atât de profundă încât nici nu mai erau necesare cuvintele, m-a deranjat că Patrick şi-a deşertat cufărul cu secrete în faţa unei cvasinecunoscute, indiferent de motivaţia care se ascundea în spatele acestui dialog de la un suflet torturat la altul.

 Sursă imagine:  http://multiprises.tumblr.com

"Loss has its way of paralyzing you. It stops you from moving on in your life", îi declară Patrick lui Krystal în tentativa de a o prinde cu garda jos şi de a o împinge spre o confesiune care ar fi trimis-o direct în spatele gratiilor, însă femeia cu look glam şi cu zâmbet fals, care conduce cu mână de fier o afacere ilegală de milioane de dolari, pălmuieşte un traficant de droguri columbian de-i mută falca din loc şi îşi împuşcă rivalii în cap cu naturaleţea cu care îşi aplică un strat de ruj pe buze, nu alunecă pe panta confidenţelor şi nu îi oferă consultantului FBI satisfacţia unei victorii facile. Jane o complimentează pe domnişoara Markham atunci când îi spune că planul elaborat de ea a fost fără cusur, însă din punctul meu de vedere lidera reţelei The Gulf Coast Ring a trecut cu vederea un indiciu care i-ar fi putut salva pielea în scena în care Patrick pretinde că este inofensiv ca o muscă, Krystal duce mai departe metafora afirmând că asta o transformă pe ea într-un păianjen, după care detectivul îi sugerează subtil că i se potriveşte comparaţia şi că chiar este un păianjen care ţese cu răbdare o plasă în care să-şi sufoce victimele.

Presupuneam anterior că, la cât este de zurliu şi de nonconformist, Patrick este capabil să meargă la întâlnirea cu o femeie sofisticată precum Krystal încălţat cu ciorapii din lână dăruiţi de Teresa Lisbon (lucru pe care chiar îl face în episodul "White Lines"), încrederea în puterea lui de seducţie fiind atât de mare încât probabil îşi spune că aspectul exterior nu contează când ai o minte ascuţită, un zâmbet de milioane şi o voce care o poartă pe parteneră pe unduirile ei molatice. Contrar obiceiului, Patrick m-a uluit cu decenţa şi modestia lui, nevenindu-mi să-mi cred urechilor când l-am auzit recunoscând că nu şi-a imaginat nicio clipă că o tânără excepţională precum Krystal ar putea fi cu adevărat interesată de un tip ca el, deşi, aşa cum stătea picior peste picior pe canapeaua de pe puntea yachtului, cu un pahar de vin roşu în mână şi cu o mişcare elegantă din încheietură care îmi amintea de reclama la ceasurile elveţiene Longines, devenisem şi eu curioasă s-o cunosc pe femeia care i-ar fi rezistat personajului Patrick Jane sau actorului Simon Baker.

Ştiam că Simon este un excelent înotător, dar în episodul 11 am avut ocazia să-l vedem şi pe Patrick plonjând în apele portului pentru a nu fi împuşcat de infractoarea Krystal Markham, iar faza din final, în care protagonistul suferă de hipotermie, dârdâie de-i sare pătura de pe el, se bâlbâie din cauza buzelor tremurânde, bombăne de unul singur fiindcă nimeni nu s-a sinchisit să-l laude pentru rezolvarea unui alt caz complicat şi îi mustră pe Lisbon, Fischer şi Cho că au sosit cu întârziere şi că risca să plutească la suprafaţă ca o raţă moartă din cauza intervenţiei lor lipsite de promptitudine, face toţi banii.

De asemenea, să nu uităm că "White Lines" ne-a adus înapoi canapeaua din piele maro sau cel puţin o copie fidelă a obiectului fetiş de care consultantul era atât de ataşat în perioada petrecută în cartierul general din Sacramento al Biroului de Investigaţii al Californiei, un liant între vechiul "The Mentalist" şi noul "The Mentalist", care are menirea de a-i consola inclusiv pe fani pentru pierderea atâtor elemente care ajunseseră să facă parte din fiinţa lor aşa cum făceau parte din fiinţa lui Jane (ceaşca de ceai, telefonul mobil cu clapetă, Citroën-ul DS, vesta de la costum, cămăşile spilcuite).



Sursă imagini:  http://www.cbs.com