"White as the Driven Snow": prima zăpadă, ultimul rămas-bun pentru Rigsby și Van Pelt

"Look at me! You know me, you know what I'm capable of. So if you have done anything to Grace Van Pelt, I'm gonna make you pay. Don't worry about the law, you need to worry about me"  -  Patrick Jane


Au fost necesari 5 ani și jumătate pentru ca unul dintre componenții de bază ai echipei CBI să-și ia inima în dinți și să jongleze cu acest cartof fierbinte pe care îl reprezintă natura sentimentelor lui Patrick Jane față de Teresa Lisbon, după doi ani în care nu a mai colaborat direct cu evazivul consultant și nu a mai fost martor la flirtul celor doi sau la gesturile echivoce de afecțiune ale mentalistului, Wayne Rigsby atingând un nivel de detașare care-i îngăduie să abordeze un astfel de subiect tabu, în speranța că ambianța intimă a barului El Lazo și cele câteva beri pe care le-a consumat Jane îl locul inofensivului ceai îi vor dezlega acestuia limba. Discret din fire, Jane nu cade în capcana unei bârfe amicale și nu satisface curiozitatea lui Rigsby, limitându-se la o privire perplexă care îi încrețește toate ridurile de pe frunte și la o replică onomatopeică în stilu-i caracteristic, intervenția salutară a lui Cho, care îndreaptă conversația spre poneiul pe care consultantul i l-a dăruit șefei lui în episodul "Red Sauce" din sezonul 1, destinzând atmosfera și reintroducându-l pe protagonist în zona de confort în care un zâmbet și o glumă bine plasate îi asigură calea de ieșire din orice încurcătură.

Îmi amintesc întotdeauna cu drag de o secvență din episodul "Crimson Casanova" în care Jane le compara pe femei cu acordeoanele și pe bărbați cu prăjitoarele de pâine, provocând dezaprobarea lui Lisbon și Van Pelt deși, în esență, le făcuse un compliment reprezentantelor sexului frumos, însă dacă lipsitul de complexitate Rigsby seamănă oarecum cu un toaster, pe Cho mi-l imaginez mai degrabă ca fiind tastatura unui laptop, iar pe sofisticatul Jane îl percep ca fiind pupitrul de comandă dintr-un studiou de înregistrări, având atât de multe butoane încât numai un specialist ar ști pe care dintre ele să apese pentru a-l pune în funcțiune.

Intențiile lui Wayne sunt lăudabile, capul unei familii cu doi copii, care a avut norocul de a se căsători cu femeia de care se îndrăgostise la prima vedere, dorindu-și pentru singuraticii lui prieteni Kimball, Patrick și Teresa același gen de fericire domestică. Însă este clar că Patrick nu s-a vindecat și nu s-a eliberat definitiv de impresia că ar trăda amintirea Angelei dacă ar deschide o fereastră și ar permite aerului proaspăt cu parfum de romantism să năvălească în sufletul lui, Teresa a renunțat la șansa de a găsi dragostea în brațele unui alt partener fiindcă profunzimea sentimentelor ei față de Patrick a îndemnat-o să țină la distanță orice curtezan, iar Kimball și-a investit o singură dată afecțiunea într-o persoană nepotrivită, a făcut un efort pentru a se desprinde din mrejele unei relații care îl conducea pe drumul pierzaniei și a preferat ulterior să se concentreze pe carieră și să se îngroape în muncă. 

Dacă scenaristul Eoghan Mahony a pus pe hârtie o scenă în care Rigsby ia taurul de coarne și îl bagă în corzi pe fostul lui coleg din Biroul de Investigații al Californiei, Jane arătând preț de câteva secunde ca un boxer dezorientat de forța loviturii adversarului și fiind salvat cu promptitudine de către arbitrul Cho, mi se pare limpede că s-a pus o piatră la temelia explorării relației Jane - Lisbon în viitorul apropiat și că apariția lui Marcus Pike, un bărbat nu din cale-afară de atrăgător, dar cu intenții serioase și care acționează ferm în direcția atingerii scopurilor pe care și le-a propus, va avea drept consecință precipitarea evenimentelor pe acest front pe care visurile multor fani ai serialului "The Mentalist" s-au războit în mod constant cu tachinăriile, aluziile și promisiunile niciodată respectate ale lui Bruno Heller. Rigsby a deschis cutia Pandorei și a dezlănțuit stihiile, iar acea speranță plăpândă rămasă pe fundul cufărului le aparține celor care îi detestă fără motiv pe Kim Fischer sau Marcus Pike și nu concep ideea că o persoană din exterior i-ar putea împiedica pe Teresa Lisbon și Patrick Jane să devină un cuplu în final.

"White as the Driven Snow" s-a dovedit a fi unul dintre episoadele valoroase din era post-Red John, alături de "My Blue Heaven" și "Green Thumb", prezența pe generic a lui Eoghan Mahony și a lui Chris Long (nu în calitate de producători executivi ca de obicei, ci în calitate de scenarist și respectiv regizor) reprezentând pentru mine o garanție a faptului că reboot-ul "The Mentalist 2.0", care a pornit-o cu dreptul și și-a pus singur piedici pe parcurs, are puterea de a se reinventa și de a propune publicului momente deopotrivă spectaculoase și emoționante, astfel încât rețeaua de televiziune CBS să fie țintuită la zid în cazul în care nu va reînnoi serialul pentru încă un sezon.

Întrucât, cu mici excepții, filmările se derulează în călduroasa Californie, nu am avut niciodată prilejul de a vedea zăpadă în serialul "În mintea criminalului" și nici nu s-a întâmplat prea des ca agenții CBI / FBI să lucreze la un caz care să nu implice o crimă, ci o răpire, originalitatea episodului difuzat pe data de 23 martie constând nu numai în cele două aspecte anterior menționate, ci și în faptul că a fost cântecul de lebădă al cuplului Rigsby - Van Pelt, actorii Owain Yeoman și Amanda Righetti luându-și adio de la colegii lor Simon Baker, Robin Tunney și Tim Kang, ceea ce a conferit autenticitate și un plus de emoție secvenței din salonul de spital în care un Wayne Rigsby rănit și o Grace Van Pelt zdruncinată de repetatele experiențe în care a văzut moartea cu ochii sunt îmbrățișați de Teresa Lisbon și Patrick Jane și învăluiți în zâmbetul lui Kimball Cho, cu atât mai prețios cu cât rezervatul personaj cu origini asiatice nu-l risipește de dragul oricui.

Citeam deunăzi un articol în care se afirma că Bruno Heller a eliminat din schemă două personaje mai puțin îndrăgite de public, a păstrat trei personaje carismatice și a condimentat rețeta cu alte două personaje pline de potențial și trebuie să admit că eu sunt mai atașată de Dennis Abbott și Kim Fischer decât am fost vreodată de Wayne Rigsby și Grace Van Pelt deoarece am senzația că noile achiziții sunt complexe și nuanțate și au personalități multifațetate, existând destule detalii pe care le intuim în natura lor și care așteaptă să fie dezvăluite. Îmi amintesc cu câtă ostilitate au fost întâmpinați Abbott și Fischer de către fani în episoadele "The Great Red Dragon" și respectiv "My Blue Heaven", primul fiindcă avusese un rol major în desființarea CBI-ului și fiindcă ignorase condițiile mâzgălite de Jane pe un șervețel, iar cea de-a doua fiindcă preferase să-l lase pe mentalist să fie snopit în bătaie decât să admită că este agentă sub acoperire.

Directorul Diviziei FBI din Austin intră încet-încet în grațiile majorității telespectatorilor datorită corectitudinii lui și datorită libertății pe care i-o acordă consultantului, iar noua lideră de echipă, distantă, rigidă și severă doar în aparență și doar pentru că funcția de autoritate pe care o ocupă presupune să își țină subalternii în frâu, ascunde (exact așa cum a punctat Patrick Jane în episodul "Green Thumb") un suflet de copil care se bucură când primește în dar o baghetă magică și care nu are nevoie decât de un imbold pentru a se transforma din nimfă în fluture și a intra în contact cu oamenii față de care simte o afecțiune sinceră, dar pe care nu găsește deocamdată cea mai potrivită cale de a o exprima în cuvinte.

Jane, Lisbon și Cho au fost o vreme asemenea unor copii derutați pe care îi lasă în urmă niște părinți care divorțează, fiind smulși dintr-un mediu în care se simțeau confortabil și în siguranță și transplantați într-o altă familie în care trebuie să se acomodeze cu părinți și frați vitregi, dar se întâmplă ca noii parteneri de viață ai părinților biologici să fie niște stâlpi pe care se pot sprijini, iar curentul rece care vâjâia inițial prin clădirea - acvariu a FBI-ului tinde să fie contracarat acum de căldura ce se degajă din relațiile interumane stabilite între vechile personaje și noile personaje. Sugestiv mi se pare faptul că Abbott și Fischer nu rămân insensibili la zbuciumul lui Rigsby și se implică cu aplomb în salvarea lui Van Pelt, deși abia i-au cunoscut pe cei doi soți și nu au schimbat cu ei decât saluturi politicoase, dorința de a da o mână de ajutor și de a-și susține moral subalternii, care trec printr-o perioadă neagră din cauza dispariției unei prietene dragi, împingând-o pe Kim Fischer (Emily Swallow) să inițieze un dialog de la suflet la suflet cu avocata lui Richard Haibach, principalul suspect în cazul răpirii lui Grace din camera de motel.

Atitudinea condescendentă și agresivă a avocatei, care îi ironizează și îi tratează pe Abbott și Fischer ca pe niște țânci de școală primară, râzându-i în nas agentei FBI care încearcă să facă apel la latura ei umană și să obțină o amânare a punerii lui Haibach în libertate astfel încât răpitorul să nu aibă ocazia de a-și ucide victima, este taxată ulterior de către Patrick Jane, fiind mare păcat că cei doi oameni din vârful piramidei FBI nu au asistat la scena în care consultantul o coboară din mașină pe Laura Dubin, îi pune în brațe obiectele personale, îi așează șmecherește pe-o ureche șapca lui de șofer și demarează în trombă, lăsând-o pe individa cea înțepată și plină de ifose să parcurgă pe jos distanța până la Austin, încălțată în pantofi cu toc. 

Au existat voci care au spus că vizita făcută la spital de către Dennis Abbott și Kim Fischer ar fi fost inoportună, întrerupând un ultim moment de intimitate între foștii componenți ai echipei CBI, dar eu nu împărtășesc acest punct de vedere întrucât Lisbon și Jane își luaseră deja rămas-bun și erau în drum spre ușă când au apărut în prag șefii lor, iar oferta de muncă pe care cei doi au pus-o pe masă în mod concret lasă o portiță deschisă spre o revenire episodică în distribuție a lui Owain Yeoman și a Amandei Righetti, cu condiția ca "The Mentalist" să primească un sezon 7. În plus, așa cum Jane a făcut efortul de a se integra în echipă în episodul "Black Helicopters", ghicind dorințele secrete ale lui Abbott, Fischer, Wylie și Cho și dăruindu-le acestora obiecte cu valoare simbolică, tot astfel Abbott și Fischer fac un efort de a le arăta lui Jane, Lisbon și Cho că sunt apreciați pentru calitățile lor profesionale și umane și că au fost acceptați ca membri cu drepturi depline într-o comunitate care nu-i lasă baltă la greu și care empatizează cu ei atât în momentele de bucurie, cât și în momentele de tristețe, buchetul de flori pe care Kim i-l oferă lui Grace și laudele cu care Dennis îl copleșește pe Wayne pentru curajul de a încasa două gloanțe ce i-ar fi putut fi destinate nevestei lui fiind mai mult decât niște gesturi frumoase.
  

Sursă material video: https://www.youtube.com

Reiterez ideea că Teresa Lisbon de astăzi, independentă și stăpână pe situație, este la ani lumină distanță de Teresa Lisbon din primele cinci sezoane, însă și Grace Van Pelt a înregistrat o evoluție, ce-i drept mai puțin impresionantă, nemaifiind gâsculița din Iowa care introducea în fieful CBI-ului iubiți și logodnici sociopați, dar păstrând o rămășiță de naivitate și zădărnicind printr-o singură decizie greșită toată strădania pe care o depusese pentru a evada din pivnița unei cabane din New Mexico, acolo unde o ținea captivă Haibach. Am precizat și în recenzia episodului "Grey Water", cea de-a doua parte a trilogiei inaugurate de "Black Helicopters" și încheiate de "White as the Driven Snow", că Richard Haibach (William Mapother) nu-mi inspiră încredere ca villain și că reprezintă o alegere controversată a scenariștilor dintr-o listă pe care figurau nume de infractori care îți zbârleau părul din cap precum Tommy Volker sau Linus Wagner. Varianta potrivit căreia fotograful pedofil i-ar fi asasinat pe procurorul-adjunct Osvaldo Ardiles și pe fostul director interimar al CBI-ului J.J. LaRoche este complet lipsită de logică în opinia mea fiindcă Haibach are ceva de împărțit doar cu Patrick Jane și cu Teresa Lisbon, confesându-i-se avocatei lui în mașină că nu este interesat de uriașele despăgubiri pe care le-ar putea obține în instanță din partea FBI-ului, ci numai de concedierea agenților care l-au hărțuit, scopul lui declarat fiind acela de a-l vedea suferind pe Jane. 

Eoghan Mahony a construit un background pentru acest personaj negativ, explicând comportamentul sexual deviant pe care l-a dezvoltat la maturitate prin faptul că a fost abandonat de mamă în copilărie și abuzat de un tată alcoolic, dar profilul psihologic al unui pedofil diferă de profilul psihologic al unui criminal cu sânge rece, care ia la țintă victime adulte, iar nu minore de 10 - 12 ani, mie fiindu-mi imposibil să mi-l imaginez pe Haibach intrând prin efracție în apartamentul din San Francisco al soților Rigsby sau în camera lor de motel din Austin pentru a deschide focul asupra unei întregi familii sau pentru a o răpi din propriul pat pe Grace Van Pelt. Un pedofil ar fi fost probabil mai interesat de micuța Maddy decât de mama ei și ar fi încercat să-și ademenească prada cu bomboane, acadele și jucării, nu și-ar fi ascuns chipul sub o cagulă, nu ar fi purtat mănuși negre și nu ar fi mânuit cu abilitate un shotgun sau un pistol. Totodată, deși expertul în informatică Jason Wylie evidențiază faptul că suspectul este absolvent de facultate, nu întârzie să adauge că a fost un student slab pregătit, așa că de unde ar fi avut Haibach cunoștințe avansate de telecomunicații pentru a intercepta convorbirile telefonice ale foștilor agenți CBI și de unde ar fi știut să fenteze un sistem de alarmă ultraperformant precum cel folosit de familia Rigsby?

Infatuarea pe care o arborează Haibach atunci când intră benevol în bârlogul ursului, prezentându-se la sediul FBI pentru a flutura pe sub nasul lui Abbott un alibi infailibil și pentru a-i vedea cu ochii lui pe Jane, Lisbon, Cho și Rigsby cum se zvârcolesc în tentativa lor de a da de urma lui Van Pelt, nu seamănă cu narcisismul lui Tommy Volker sau al lui Red John și nici nu este vreun semn de inteligență superioară, dovada că fotograful nu ar fi fost capabil să conceapă și să execute fără cusur un plan care să-l pună în dilemă chiar și pe genialul Patrick Jane (dacă scenaristul n-ar fi hotărât astfel) fiind aceea că a picat precum musca-n lapte și s-a lăsat înșelat de unul dintre trucurile banale ale mentalistului. 

Cea mai bună scenă a acestui episod se petrece în biroul în care Haibach este interogat de către Abbott și Fischer, Jane fiind atât de impresionat de apelul disperat prin care Rigsby îi cere să-și pună în funcțiune materia cenușie pentru a câștiga această luptă contra-cronometru încât îl agresează verbal pe suspect în fața avocatei și a camerelor de filmat și face tot posibilul să submineze încrederea în sine a infractorului și să-l constrângă să comită o eroare fatală. Mi-a fost cumplit de dor de vechiul Patrick Jane de la episodul "Red John" încoace, așa că am tot apăsat butoanele stop și rewind pentru a revedea secvența în care mi-am primit înapoi personajul atât de îndrăgit, Simon Baker interpretând cu o intensitate pe care n-am mai văzut-o la Jane de când și-a înfipt mâna în beregata șerifului McAllister și a strâns până când s-a stins ultima lucire în ochii criminalului care l-a aruncat de prea multe ori în ghearele deznădejdii.

Jane nu pierde nicio secundă contactul vizual cu Haibach, apasă pe fiecare cuvânt pentru a-i demonstra suspectului că nu glumește și că va merge până-n pânzele albe spre a-l ajuta pe Rigsby să nu treacă prin calvarul prin care a trecut el după moartea Angelei, telespectatorul simțind cât este de implicat emoțional în acest caz și cât este de afectat de durerea și neputința pe care le citește în ochii lui Rigsby datorită modul în care i se modifică inflexiunile vocii, tonalitățile joase și molatice cu care suntem obișnuiți fiind înlocuite acum de tonalități înalte și grave.

Sursă material video:  https://www.youtube.com

O fază neverosimilă, care nu stă în picioare la o analiză atentă, este aceea în care Wayne se ridică de pe podea, o lovește și o dezarmează pe sora lui Haibach și îl trimite pe lumea cealaltă pe răpitorul lui Grace, deși tocmai fusese împușcat în abdomen și în torace, pierduse mult sânge și era în stare de șoc. Păcat că actorul Owain Yeoman, care este absolvent al Academiei Regale de Artă Dramatică din Londra și al Universității Oxford, s-a descătușat și și-a probat talentul interpretativ abia la ultima sa evoluție pe scena "The Mentalist", eu fiind realmente mișcată de șirul de emoții pe care le-am descifrat pe chipul personajului său în episodul "White as the Driven Snow". 

Nu pot publica această recenzie fără să spun măcar două vorbe despre un alt moment care îmi va stărui în memorie atunci când serialul va mai exista doar în arhivele sufletelor noastre, fiind de neprețuit expresia întipărită pe figura lui Patrick Jane când zace prăbușit în zăpadă, își privește degetele de la mâna dreaptă ca și cum ar vrea să se convingă că sunt încă la locul lor și ridică ochii spre elicopterul FBI care survolează zona și care ar fi sosit prea târziu dacă Rigsby nu salva situația. Lăsând la o parte lipsa de imaginație a infractorilor care își propun să-l mutileze pe consultant tăindu-i degetele, de parcă nicio altă parte a corpului mentalistului nu ar fi tentantă, Lorelei Martins, Robert Kirkland și Richard Haibach repezindu-se în mod invariabil la degetele lui lungi de pianist (cum ar spune prietena mea Mariana), ar fi nedrept să nu remarc cât de mult s-a apropiat Simon Baker de perfecțiune și în execuția acestei părți a scenariului. Groaza și ușurarea sunt redate cu egală pasiune și cu egal consum emoțional de către un actor care muncește ca un cal de povară și recunoaște că este extenuat, dar se ridică de fiecare dată de jos și continuă să-și fascineze publicul, lăsând falsa impresie că totul se face cu un minim efort din partea lui.

OK, nu am înțeles ce rost avea replica "I don't want to" într-o secvență în care un dement vrea să-ți reteze degetele, ca și cum ar fi fost posibil să vrei cu tot dinadinsul să rămâi mutilat pe viață, dar asta este deja o altă poveste și nu trebuie pusă decât în cârca lui Eoghan Mahony. Acel "You can't see what I'm feeling", pe care Patrick Jane i-l spune Teresei Lisbon pe coridorul spitalului, ar putea face să curgă multă cerneală, însă dacă nu-l extragi din contextul mai larg al conversației celor doi protagoniști, îți dai seama că este posibil să nu reprezinte nicio aluzie la sentimentele tainice ale mentalistului față de fosta lui parteneră din CBI, ci doar o minoră și inofensivă contrazicere, obișnuită între Jane și Lisbon de când au fost ei inventați ca personaje.


Surse imagini: http://www.cbs.com

                          http://www.springfieldspringfield.co.uk