"Silver Wings of Time": Let the games begin

"You know, it must be very difficult for people around you the fact you can never admit to being wrong"  -  Edward Feinberg


Apăs butonul "Play", iar imaginea care îmi apare pe monitorul laptopului este aceea a unor degete ce răsucesc un remontoar, potrivind ceasul la 6:26, în concordanță cu ora afișată pe ecranul unui televizor la care prezentatoarea emisiunii matinale de știri anunță că a început numărătoarea inversă până la execuția lui Cruz. Încă din primele secunde ale episodului "Silver Wings of Time" înțeleg că tema abordată de către scenariștii Tom Szentgyorgyi și Rebecca Perry Cutter este scurgerea inexorabilă a unui timp care nu mai are răbdare nici cu Luis Cruz, un fost dependent de droguri condamnat pentru crimă, care a zăbovit 11 ani pe culoarul morții și mai are la dispoziție numai trei zile pentru a-i fi probată nevinovăția și pentru a nu auzi răsunând strigătul "dead man walking" pe coridoarele penitenciarului, dar nici cu Patrick Jane, un fost medium care și-a cheltuit resursele de vigoare și vitalitate în decursul goanei obsesive după Red John și s-a simțit ulterior prea extenuat și prea timorat pentru a-și explora intimitatea, complăcându-se în pasivitate și evoluând pe scena vieții erotice asemenea unui somnambul ce pășește în vârful picioarelor pe un acoperiș fierbinte de teamă să nu se frigă. 

De când și-a pierdut familia și căminul în circumstanțe atât de tragice, personajul principal din "The Mentalist" s-a transformat în versiunea mai puțin ezitantă a unui Hamlet cu spirit vindicativ, sacrificând-o inclusiv pe Ophelia și având acum la dispoziție doar câteva săptămâni și doar șase episoade pentru a găsi cheia ce se potrivește în încuietoarea cufărului plin cu emoții reprimate și pentru a o împiedica pe Lisbon să zboare spre alte zări și să-și construiască împreună cu Pike un cuib pe care să nu-l răstoarne vântul prevestitor de furtună al cuvintelor pe care partenerul ei din CBI și FBI nu le-a lăsat niciodată să treacă dincolo de bariera buzelor.  Lisbon știe mai bine decât oricine că, atunci când vine vorba de Jane, nimic nu este conturat în alb și negru, nimic nu este lipsit de contorsiuni și ambiguități, nimic nu este "crystal clear" (ca să citez o expresie folosită de mentalist în episodul 17 și care mi-a amintit de senzuala Krystal Markham, traficanta de droguri din "White Lines"), însă polițista cu principii solide și cu respect pentru regulamente de odinioară a devenit deschisă la ideile aparent delirante ale partenerului, s-a lăsat modelată ca o plastilină de către un maestru în arta disimulării, a învățat să mintă atât de bine încât nici măcar mentorul ei nu reușește întotdeauna să-i scotocească prin tainițele sufletului și să-i interpreteze corect reacțiile și a împrumutat în mod inconștient câteva stereotipii de gândire și de limbaj de la Jane, ceea ce o determină pe Kim Fischer să exclame că cei doi subalterni din echipa ei au început să semene. 

Deși este conștientă că Jane plutește într-o zonă de clarobscur, cedând impulsurilor de a lua legea în propriile mâini și de a aplica pedepse în numele unor idealuri nobile în teorie, dar îndoielnice sub aspect moral, deși i s-a demonstrat în repetate rânduri că ar fi o naivitate din partea ei să creadă că acesta este demn de încredere și sincer în proporție de 100%, deși s-a convins că latura întunecată a consultantului pune stăpânire în anumite situații pe latura sa luminoasă, iar narcisismul, impulsivitatea și aroganța aruncă umbre asupra generozității, abnegației și loialității pe care le manifestă acesta în relația cu puținii săi prieteni, Lisbon simte că Jane ascunde o sensibilitate datorită căreia merită să fie iubit și din cauza căreia poate fi rănit extrem de ușor, chiar dacă el nu ar recunoaște fățiș că suferă.

Așa cum și-a protejat frații după moartea mamei și după căderea tatălui în patima beției, așa cum i-a protejat pe Rigsby, Van Pelt și Cho în perioada în care le-a fost șefă în CBI, Lisbon se străduiește să fie scut între Jane și inamicii din exterior pe de-o parte și între Jane și demonii lui interiori pe de altă parte, dar a obosit să bată la poarta ferecată a inimii acestuia așa cum bătea în trecut la ușa baricadată a mansardei, s-a săturat să aștepte o declarație de dragoste sau un gest din care să priceapă că sentimentele îi sunt împărtășite și și-a impus să-l țină la distanță pe bărbatul care încă se crede însurat în mintea lui, cu toate că este văduv de mai mult de 12 ani. Abbott, Cho și Fischer nu au familii și nici parteneri de cuplu, motiv pentru care Jane și Lisbon nu s-au simțit inconfortabil în mijlocul unui grup de oameni concentrați exclusiv pe carierele lor și pe lupta împotriva fenomenului infracțional, însă fericirea pe care au găsit-o Rigsby și Van Pelt între granițele mariajului i-a amintit lui Lisbon că timpul trece în defavoarea ei și că, în clipa în care se va trezi din starea de letargie, s-ar putea să fie tot singură pe o sofa, într-o casă goală în care nu vor răsuna niciodată râsete de copii, citind scrisori cu pagini îngălbenite și imaginându-și cum ar fi fost viața ei dacă nu s-ar fi intersectat cu acest bărbat captivant, dar iresponsabil și imatur, căruia multe femei și-au propus să-i repare mecanismele defectate și căruia numai ea a reușit într-o oarecare măsură să-i redea încrederea în oameni.      

Fără să cunoască dilema cu care se confruntă Lisbon și fără să aibă intenții machiavelice, Pike exploatează momentul de vulnerabilitate în care agenta FBI este pe punctul de a-și pierde speranța că rănile lui Jane se vor cicatriza și că acesta se va ierta pe sine pentru păcatul vanității excesive, care a avut drept consecință dezlănțuirea furiei lui Red John asupra Angelei și a lui Charlotte Anne, iar dacă Teresa și-ar fi întocmit o listă care să sintetizeze calitățile bărbatului perfect, probabil că Marcus le-ar fi bifat pe toate, în vreme ce Patrick le-ar fi ratat pe majoritatea. Din fericire pentru Jane și din nefericire pentru Pike, dragostea nu ține cont de imboldurile minții, iar lui Lisbon îi dă inima ghes tot spre colegul cu care a împărțit orice în afară de un pat în ultimul deceniu, Teresei fiindu-i imposibil să smulgă niște simțăminte care au făcut parte integrantă din ființa ei și care au supraviețuit oricărei tentative conștiente de a le suprima, observate de toată lumea în afară de cine ar fi trebuit să le observe și să acționeze în concordanță cu ele. 

Nu am niciun indiciu care să mă conducă spre concluzia că Jane ar fi aflat despre aventura de-o noapte a lui Lisbon cu Walter Masburn, însă, chiar dacă ar fi știut de singura escapadă amoroasă a colegei de serviciu, nu s-ar fi simțit atât de amenințat de miliardarul amator de senzații tari pe cât se simte amenințat acum de agentul din brigada FBI de furturi de obiecte de artă fiindcă în primul caz ar fi ripostat, s-ar fi războit cu Mashburn de la egal la egal și ar fi folosit aceleași arme ca și rivalul. Mashburn avea carisma, magnetismul și puterea de seducție cu care Jane a prins în mreje atâtea femei frumoase, dar, în esență, semăna ca două picături de apă cu mentalistul, având aceleași defecte care îl transformau într-un pretendent nepotrivit pentru Lisbon, ca să nu mai vorbim de faptul că n-ar fi fost capabil de monogamie, spre deosebire de un Jane pe care nu mi l-aș fi imaginat în brațele unei alte femei în cazul în care Angela ar fi trăit și care n-ar concepe să-i fie infidel Teresei, în cazul în care i-ar pune acesteia o verighetă pe deget.

Pike îl descumpănește pe Jane tocmai pentru că nu lasă impresia că ar avea vreun viciu care să-l facă mai puțin demn de prețuire în ochii lui Lisbon, sinceritatea dezarmantă a lui Marcus contrastând cu secretomania lui Patrick, iar pentru Teresa fiind o ușurare să audă un lanț de adevăruri rostite clar și răspicat, după ce a ascultat atâta amar de vreme minciuni sfruntate sau jumătăți de adevăr. Jane simte că îi fuge pământul de sub picioare și că fiecare zi care trece o îndepărtează de el pe unica femeie cu care a comunicat la un nivel nonverbal și căreia i-a permis să se strecoare în inima lui mai mult decât a îndrăznit ea vreodată să nădăjduiască și mai mult decât a fost el vreodată pregătit să admită chiar și față de sine însuși, dar tace și se lasă copleșit de melancolie fiindcă nu reușește să se autoconvingă că merită să fie iubit de o femeie atât de curată sufletește, care se apropie de modelul Angelei Ruskin și care ar putea sări peste ștacheta pe care el a fixat-o la o înălțime amețitoare pentru a se asigura că există șanse minime ca altcineva să ocupe locul primei soții.

Jane se eschivează ori de câte ori ar trebui să exprime în cuvinte ceea ce simte întrucât, așa cum Simon Baker puncta într-un interviu recent, se consideră o jucărie stricată, un bărbat recompus din cioburile lipite de mâna psihiatrei Sophie Miller, iar creierul îi dictează că Lisbon are nevoie de un bărbat întreg și netorturat de coșmaruri diurne sau nocturne, care să o iubească și să o respecte (chiar dacă nu cu intensitatea cu care ar putea-o iubi doar el) și care să o ajute să-și uite trecutul marcat de necazuri și lipsit de noroc. Jane oftează și continuă să evite o conversație sinceră cu Lisbon, dar zâmbetul sfidător s-a volatilizat, nuanța de ironie din voce s-a stins într-un murmur abia perceptibil și orice umbră de falsitate a fost substituită de o mâhnire resemnată, ca și cum fostul artist de circ ar fi renunțat pentru prima oară să joace teatru și s-ar fi dezbrăcat de veselia de fațadă ca de o haină lucioasă care nu-i mai este de folos după ce a coborât de pe scenă și a ieșit din raza de acțiune a reflectoarelor.

Dintr-o anumită perspectivă, atitudinea lui Jane mi se pare corectă și admirabilă, el dorindu-și ca Lisbon să fie fericită chiar dacă acest lucru echivalează cu sacrificarea propriilor sentimente, consultantul preferând să facă un pas înapoi și să-i acorde spațiu partenerei pe care a atras-o în mod egoist în planul lui de răzbunare direcționat împotriva lui Red John, riscându-i viața din nesăbuință, reducând-o la statutul de sidekick și condamnând-o la solitudine.  Greșeala lui Jane, izvorâtă ce-i drept din altruism, constă în aceea că hotărăște din nou în numele femeii care i-a reproșat în episodul "Green Thumb" că este obsedat de control și că aplică tehnici de manipulare inclusiv în relația cu ea, presupunând că Lisbon este mai entuziasmată de primele întâlniri romantice cu Pike decât s-a dovedit ea a fi în realitate și oferindu-i acesteia șansa de a se implica cu trup și suflet într-o idilă care avea să avanseze cu viteza luminii și să o pună pe Teresa față în față cu niște decizii ce ar putea zdruncina din temelii universul interior al amândurora. 

Sursă material video: https://www.youtube.com

Dacă secvența finală din episodul "Violets" ne-a lăsat în compania unui Jane apatic, pe care îl apasă liniștea mormântală din jur și care resimte cu acuitate singurătatea, una dintre scenele cu care se deschide episodul "Silver Wings of Time" ne dezvăluie un Jane agitat și nerăbdător, care își camuflează iritarea cu un oarecare efort și care își răsucește privirile în toate direcțiile pentru a surprinde momentul sosirii lui Lisbon la locul unei crime. E clar că rolurile s-au inversat și că severa și rigida Lisbon, care a fost măritată cu propria carieră de când o cunoaște el și care nu a apărut niciodată cu întârziere la locul faptei, mustrându-l și pe el ori de câte ori nu dădea dovadă de promptitudine și eficiență, are acum o viață personală căreia îi acordă la fel de multă importanță ca și serviciului. Teresa coboară dintr-un taxi, poartă același costum negru ca și în ziua precedentă (deși bluza albă și-a schimbat-o), pare stânjenită, este încordată ca un arc, răspune monosilabic și se sfiește să-și privească prietenul în ochi, indicii suficiente pentru a-l ține ca pe ghimpi pe Jane, care o suspectează că și-a petrecut noaptea în compania noului iubit.

Ca și cum s-ar aștepta ca Patrick să o atace verbal, Teresa adoptă o atitudine defensivă, dar chiar și un observator mai puțin perspicace decât Jane ar remarca faptul că nu-i în apele ei și că se simte vinovată, deși nu este obligată să-i dea explicații colegului său sub aspectul secretelor de alcov și nici nu se pune problema să fie acuzată de infidelitate atâta vreme cât între ea și Jane nu a existat niciodată ceva mai mult decât un flirt. Relativ detașat de cazul detectivului Peter Koch, care a fost plătit să plaseze într-o stație de autobuz o bombă ce l-a ucis pe David Ronaldo și a rănit alte patru persoane, fiind la rândul lui împușcat mortal pe o alee dintr-un parc, consultantul FBI întâmpină dificultăți în a se concentra înainte de sosirea lui Lisbon, iar gestul dojenitor cu care îi indică acesteia cadranul ceasului, pauzele mai lungi decât de obicei pe care le lasă între replicile străbătute de o ironie subtilă și modul ostentativ în care apasă pe fiecare silabă a cuvântului "cosmopolit" sugerează că-l roade gelozia și că vrea să câștige timp pentru a studia reacțiile partenerei și pentru a se lămuri cum a decurs întâlnirea ei cu Marcus fără a fi forțat să recurgă la o întrebare indiscretă. 

         
Ascultând involuntar o conversație telefonică între Teresa și Marcus, pe chipul lui Patrick se succed o serie de emoții distructive, privirile aruncate în lături emanând exasperare, iritare și dezaprobare, ceea ce o împinge pe Teresa să devină țepoasă ca un arici și să-l întrebe tăios ce se întâmplă cu el, în vreme ce vocea abia audibilă trădează o tristețe profundă când rostește ca un ecou "nothing, nothing". Ambii sunt prizonierii unei situații cu care nu s-au confruntat anterior și nu știu cum să se comporte pentru a nu jigni sentimentele celuilalt, însă tensiunea dintre ei este atât de densă încât Jane nu suportă supliciul de a sta lângă Lisbon pe aceeași canapea în vila familiei Feinberg și se plimbă prin living ca un leu în cușcă, încolțindu-i pe psihiatrul Edward Feinberg și pe cea de-a doua nevastă a acestuia nu numai pentru că îi suspectează de o crimă comisă cu 14 ani în urmă și se folosește de provocare ca de un mecanism de autoapărare, ci și pentru că astfel își defulează frustrarea generată de povestea de dragoste înfiripată între Lisbon și Pike. Patrick s-a ferit să o privească pe Teresa cât timp au înaintat umăr la umăr pe aleea din fața vilei de teamă să nu se dea de gol, singurul contact vizual durând câteva fracțiuni de secundă, înainte ca bărbatul să coboare ochii și să strângă toată tristețea lumii într-un "nothing, nothing" care îmi amintește de acel "nada, nada" al lui Hemingway. Abia când se pregăteau să treacă dincolo de prag, Jane s-a uitat lung la prietena lui fără ca ea să observe, după ce Lisbon încercase în câteva rânduri să-i prindă privirea și să priceapă dacă îl deranjează sau dacă îl lasă indiferent idila ei cu Pike.

Nu am nicio îndoială că Lisbon tânjește după aprobarea lui Jane deoarece încă are sentimente puternice față de el și îl consideră cel mai important bărbat din viața ei, în clipa în care s-a întors cu spatele și a părăsit biroul pe care îl împart amândoi pentru a se îndrepta spre restaurantul elegant la care a invitat-o Pike fiindu-mi clar că și-ar fi dorit mai mult decât orice ca Jane să-i ceară să rămână cu el pe bătrâna lor canapea, chiar dacă numai pentru a depăna amintiri și a simți că nimeni n-ar putea interveni vreodată în camaraderia lor. Amărăciunea din ochii ei verzi reflectă ca într-o oglindă amărăciunea din ochii lui albaștri-verzui, iar tulburarea de pe chipul lui Lisbon nu minte, deși acel "Good night, Jane", rostit pe un ton afectat și înțepat, nu mai este un ecou al acelui "Good night, Teresa", pronunțat pe un ton lipsit de intensitate și împovărat de chin lăuntric. Pe cât de dornic să iasă în evidență și să strălucească datorită capacităților lui intelectuale a fost acel Patrick Jane care pierduse dragostea Angelei, pe atât de puțin ostentativ și de grațios în durerea lui mută este acest Patrick Jane care riscă să piardă dragostea Teresei doar pentru că rostește cuvinte pe care fiecare reacție a trupului său le contrazice. 

Incapabil să scoată de pe inelar ultimul simbol al căsătoriei cu final tragic, convins că Pike este un soț mai bun pentru Lisbon fiindcă, deși divorțat, nu poartă stigmatul unui trecut traumatizant și nu a săvârșit fapte pe care să nu le poată șterge cu buretele, Jane refuză să admită că s-a îndrăgostit pentru a doua oară și suferă ca un câine ori de câte ori o vede pe Teresa la brațul celuilalt pețitor, însă acum nici măcar nu se mai obosește să-și disimuleze trăirile, vocea egală și joasă, seriozitatea de pe figură sau privirile pierdute în gol trasmițând mesaje fără echivoc pe care Teresa ar trebui să le descifreze. S-a parcurs un drum sinuos de la acel "You look good in that hat" din episodul "The Golden Hammer" până la acest "Look at you! I'm not starting. You look beautiful" din episodul "Silver Wings of Time", dar acel Jane care n-ar fi făcut complimente unei femei decât în glumă s-a maturizat între timp și a înțeles că nu poți păstra la infinit afecțiunea unei persoane de sex opus fără să depui niciun efort și fără să faci nicio concesie. Sunt rare ocaziile în care Jane i se adreseaza lui Lisbon pe numele mic și tocmai de aceea fiecare dintre acestea are o semnificație specială și pune o cărămidă la temelia relației lor, însă când măruntele vorbe de afecțiune sunt dublate de oftaturi adânci, cărți uitate deschise pe piept și priviri ațintite în tavan, am în față portretul unui Jane îndrăgostit lulea, pe care nu credeam că voi avea privilegiul de a-l cunoaște vreodată în "The Mentalist".

Iar când Teresa aleargă prin cameră încălțată în pantofi cu toc pentru a culege cheile de pe birou, tropăind ca un căluț, dați-mi voie să afirm că vrea cu tot dinadinsul ca Patrick să o vadă îmbrăcată în rochia neagră cea sexy și să o admire fiindcă, în caz contrar, ar fi călcat pe vârful degetelor ca să nu-i întrerupă siesta. Evident că Lisbon știe că Jane nu a ațipit, deși ține pleoapele închise, de vreme ce aproape s-a ciocnit de Abbott pe când se apropia de ușa biroului și i-a fost simplu să presupună că între directorul FBI și consultant tocmai a avut loc o întrevedere.

Sursă material video: https://www.youtube.com

Mergând pe linia aceluiași raționament, Lisbon l-ar fi putut cruța pe Jane de nefericirea de a o asculta făcând planuri de viitor și fixând întâlniri parfumate cu Pike dacă ar fi respins apelul telefonic și i-ar fi expediat iubitului un SMS sau dacă l-ar fi sunat pe Marcus într-un moment în care celălalt bărbat să nu fie prin preajmă, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că vrea să forțeze nota pentru a-l constrânge pe consultant să dea frâu liber sentimentelor, astfel încât să se lămurească și ea o dată pentru totdeauna dacă mai are rost să-l aștepte sau dacă ar fi oportun să asculte ticăitul ceasului biologic, să se desprindă de un bărbat introvertit și inaccesibil și să-și caute împlinirea alături de un bărbat extravertit, atent și răbdător, care o pune mereu pe primul plan. Și nu ar fi exclus ca, fără malițiozitate, Teresa să-i plătească niște polițe lui Patrick pentru aventura pasageră, săruturile sau flirturile vinovate cu Lorelei, Kristina, Erica sau Krystal și pentru toate accesele de gelozie și invidie pe care și le-a înăbușit ori de câte ori l-a surprins făcându-le ochi dulci unor femei splendide și sofisticate, care nu le semănau deloc nici ei, nici Angelei.

Mi se întâmplă frecvent să neglijez complet sau parțial intriga polițistă din serialul "În mintea criminalului" și să mă axez în recenziile mele fie pe confruntarea Jane - Red John, fie pe relația Jane - Lisbon, însă în episodul "Silver Wings of Time" mi-a plăcut teribil cum a tratat regizorul James Hayman tema principală a timpului care aleargă nemilos, presând personajele să ia decizii și să acționeze înainte de a fi prea târziu, neacordându-ni-se niciun moment de respiro și amintindu-ni-se că în criză de timp a intrat nu numai echipa FBI, care se străduiește să adune probe incontestabile pentru a împiedica statul Texas să prăjească pe scaunul electric ori să injecteze o substanță letală în venele nevinovatului Luis Cruz, dar și Patrick Jane, care a irosit prea mulți ani pe o obsesie care n-a adus decât nenorocire în viața lui și a persoanelor dragi lui, iar acum ar vrea să fure măcar câteva săptămâni pentru a redeveni bărbatul demn de iubirea și stima Teresei Lisbon și pentru a-și face curaj să o răpească de la pieptul lui Marcus Pike, știind că se poate privi în oglindă fără să se rușineze și fără să-l chinuie gândul că este mort pe dinăuntru și că nu are nimic de oferit.

Dacă nu mă înșel, este prima oară când Jane, Lisbon, Cho și Fischer trebuie să rezolve contracronometru un "cold case" în care șeful Dennis Abbott s-a implicat emoțional mai mult decât în orice alt caz fiindcă l-a privit în ochi pe condamnatul la moarte și a intuit că îi spune adevărul când declară că nu a împușcat-o el pe Sarah Feinberg în urmă cu 14 ani, sângele victimei găsit pe haina unui consumator de droguri aflat destul de des în stare de inconștiență fiind o dovadă indirectă ușor de plantat de către un asasin inteligent și motivat.

Întrucât trucul perfectat de Jane și executat fără cusur de Wylie implică ceasuri date cu vreo oră și jumătate înapoi, astfel încât adevăratul criminal să creadă că bărbatul căruia i-a înscenat fapta a fost executat la 10 dimineața, în vreme ce el a scăpat basma curată, avem veșnic pe ecran cadranul unui ceas de mână pe care îl întoarce Peter Koch sau pe care degetele lui Jane bat darabana, un ceas electronic de perete din sediul FBI contorizând timpul rămas până la execuție, tabela cu afișaj electronic din stația de autobuz, un televizor care indică ora exactă în colțul de jos și din dreapta, ceasul unei bombe, țiuitul asurzitor al alarmei de incendiu declanșate de două ori pe zi la ore fixe sau computerul lui Wylie programat să anunțe ora din 15 în 15 minute.

Fie că remarcăm cum seara se transformă în noapte, urmărind pe camera de supraveghere cum Jane, Cho, Lisbon, Fischer și Abbott aplică cinci metode diferite de intimidare sau de adormire a vigilenței pentru a înfrânge rezistența suspectului Edward Feinberg și pentru a smulge o confesiune pe ultima sută de metri, Jane declanșând ostilitățile la ora 20:17, iar Abbott acceptând un armistițiu la îndemnul lui Fischer la ora 2:06, fie că-l auzim pe Abbott pronunțând propoziția "Thank you for your time" în fața unui deținut al cărui timp este cu atât mai valoros cu cât în mai puțin de 50 de ore ar putea fi mort, ca telespectator stai pe muchia scaunului și uiți să inspiri și să expiri, încordarea și suspansul fiind atât de bine redate încât nu te interesează că acțiunea se petrece aproape numai în spații închise și cauzatoare de claustrofobie, mai ales că accentul cade pe duelul lui Jane cu Feinberg, psihiatrul de la spitalul universitar fiind unul dintre cei mai redutabili oponenți ai consultantului FBI de la dispariția lui Red John încoace.

Am numai cuvinte de laudă la adresa lui John de Lancie, pe care publicul îl cunoaște datorită rolului Q din seria "Star Trek", dar care i-a fost coleg lui Simon Baker într-un episod din "The Guardian", actorul nord-american intrând perfect în pielea unui văduv cu personalitate puternică și inteligență sclipitoare, dominator și egocentrist, rezervat și discret, pragmatic și lipsit de romantism chiar dacă s-a recăsătorit cu o blondă cu vreo 30 de ani mai tânără. Deși l-a eliminat de pe lista suspecților din momentul în care l-a întrebat dacă i-a trecut prin minte să se sinucidă după asasinarea primei lui neveste și a primit un răspuns negativ, Jane are resentimente față de acest bărbat cu care se identifică și care are aceleași calități și imperfecțiuni ca și el, fiind responsabil de moartea lui Sarah indiferent dacă a apăsat sau nu pe trăgaciul pistolului, așa cum el însuși este responsabil de moartea Angelei fără să fi mânuit cuțitul.

 Sursă material video: https://www.youtube.com

Ranchiuna și lipsa de simpatie a consultantului FBI vizavi de psihiatrul care a trecut printr-o dramă similară și a reacționat diametral opus decurg din faptul că Edward și-a refăcut imediat viața cu Mae, studenta cu care avea o relație extraconjugaală dinainte de decesul lui Sarah, în vreme ce el s-a autoculpabilizat și a fost temporar internat într-un ospiciu, nefiind capabil să-și tămăduiască rănile și să se ierte pe sine nici acum când au trecut aproape 13 ani de la respectivele evenimente, motiv pentru care el nu are o soție frumoasă, o casă luxoasă și un Mercedes la scară precum Feinberg.

Când nu sunt trimiși pe teren, Jane și Cho se cufundă în lectură, în colțul pe care și l-a amenajat consultantul în sediul din Austin existând și acum vreo 18 cărți (dacă am numărat eu bine), așa că nu mă surprinde că mentalistul și-a dat seama că Mae Feinberg este autoarea a două crime și cea care l-a angajat pe Peter Koch să-l elimine din schemă pe incomodul și băgăciosul David Ronaldo, recurgând la o întrebare ce pare desprinsă din tratatele de psihanaliză ale austriacului Sigmund Freud. Nu mă pricep deloc la psihologie, dar, în principiu, Jane bănuiește că Mae suferă de un complex oedipian sau de un complex Electra care o determină să proiecteze asupra vârstnicului Edward atracția erotică pe care a resimțit-o în adolescență față de părintele de sex opus, dezvoltând o obsesie periculoasă și idolatrizând un partener peste care suprapune imaginea tatălui care nu a participat la festivitatea ei de absolvire a facultății și care probabil a fost distant și nu i-a satisfăcut nevoia de afecțiune.

Ca bun profesionist, Edward Feinberg nu are scuză pentru că n-a intuit gravele dezechilibre psihice ale celei de-a doua neveste, mai ales că nespecialistul Jane le-a evidențiat de la prima întâlnire față în față, însă explicația oferită tot de mentalist este cât se poate de simplă: psihiatrul a închis ochii și s-a prefăcut că totul este în ordine în toți cei 11 ani de mariaj cu Mae fiindcă și-a hrănit imensul orgoliu cu venerația fostei studente și s-a simțit un viril mascul alfa atâta vreme cât tânăra l-a răsfățat cu devotamentul ei. Forțat să retrăiască disperarea zilelor de după moartea Angelei și a lui Charlotte Anne atunci când o consolează pe văduva ce își jelește soțul în episodul "Violets" cu promisiunea că îl va trimite pe vinovat în spatele gratiilor și va recupera un tablou cu valoare sentimentală, lui Jane i se reamintește de trecut și în acest episod în care recunoaște că răzbunarea nu i-a adus nicio satisfacție și nicio ușurare fiindcă nu și-a recăpătat astfel familia și nici nu a izbutit să umple vidul rămas în viața sa.

După criticatul episod "Red John" mi-a rămas pe buze întrebarea dacă bat câmpii presupunând că a existat un scurt moment în care Patrick Jane, aflat într-o stare de surescitare după ce și-a încleștat degetele în beregata șerifului McAllister și a strâns până când nu i-a mai simțit acestuia răsuflarea, a îndreptat țeava pistolului spre el însuși cu intenția de a curma definitiv propria suferință, mai ales că Red John a reprezentat o parte importantă a ființei lui și trebuie să se fi simțit atunci ca și cum cineva ar fi smuls și ar fi omorât inclusiv o parte din el. "Silver Wings of Time" mi-a confirmat că supoziția a fost corectă și că este posibil ca Jane să fi vrut să-și încheie socotelile cu viața de două ori, în acel parc în care l-a sugrumat pe Red John, dar și imediat după pierderea soției și fiicei lui, Sophie Miller ținându-l în cămașă de forță nu pentru că ar fi fost un pacient violent și țâcnit, ci pentru a-l împiedica să se sinucidă înainte de a avea ea vreo șansă de a-i restabili echilibrul emoțional prin tratamente medicamentoase și terapie comunicațională.


Surse imagini:  http://www.cbs.com
                                              http://www.tvfanatic.com
                                              http://www.tvrage.com