J'adore Simon Baker ... not by Dior, by entire France
Posted in Interviuri, Simon Baker
"The Mentalist" este un autentic hit în Franţa, audienţele depăşind în câteva rânduri zece milioane de telespectatori / episod, iar franţuzoaicele sunt topite după Simon Baker şi recunosc fără ezitare că actorul principal este motivul pentru care rămân fidele serialului creat de Bruno Heller, nu întâmplător cele mai numeroase bloguri dedicate australianului fiind născute din pasiunile pe care acesta le stârneşte tinerelor din Hexagon.
L-aţi auzit cu siguranţă pe Patrick Jane pronunţând cuvintele "voilà", "touché" sau "bon point", în semn de mulţumire faţă de ţara europeană în care serialul său poliţist se bucură de mai mult succes decât în SUA, ca să nu mai vorbim de faptul că Simon Baker nu pierde nicio ocazie de a călători la Paris împreună cu familia, de a vizita muzeele şi de a se răsfăţa cu specialităţi culinare din renumitele restaurante pariziene.
În aprilie 2013, Simon i-a acordat un interviu jurnalistului Frank Rousseau de la publicaţia Femme actuelle, vorbind cu sinceritate despre debutul la Hollywood, despre originea pasiunilor lui pentru surfing şi pentru voiajele peste hotare, despre propriile trăsături de caracter, despre tehnicile de seducţie şi despre statutul de star sexy, dar mai ales despre ceea ce apreciază la Franţa şi la francezi.
Frank Rousseau: În "I Give It a Year" al lui Dan Mazer îl portretizaţi pe Guy, un fel de playboy care aplică toate metodele pentru a seduce o femeie căsătorită interpretată de Rose Byrne. Din punctul dumneavoastră de vedere, care este cea mai eficientă abordare pentru a determina o doamnă să cedeze?
Simon Baker: Nu evalua situaţia. Nu premedita nimic. Rămâi natural. Nu încerca să interpretezi un personaj. Lasă-te sedus, nu este un lucru rău. Este indicat să le laşi pe femei să preia iniţiativa. Este reconfortant să schimbi rolurile. Eu cred că seducţia vine şi din capacitatea de a o asculta pe femeia din faţa ta. După umila mea părere, este un handicap serios să te bagi prea în faţă. În prezent, dacă există stridii şi sufleu de brânză pe masă, îţi vei îmbunătăţi şansele. În fine, a nu-i cere doamnei să achite nota de plată este un plus de netăgăduit.
Frank Rousseau: Se spune adeseori despre dumneavoastră că sunteţi unul dintre cei mai sexy actori din lume. Cum percepeţi dumneavoastră această imagine minimalistă?
Simon Baker: Tocmai aţi spus-o dumneavoastră, este o imagine minimalistă. Ascultaţi, am peste 40 de ani, am trei copii şi sunt căsătorit. Ceea ce înseamnă că nu mai sunt pe piaţă. Cuvântul "sexy" nu semnifică nimic pentru mine. Este doar o etichetă pe care o lipim pe fruntea actorilor şi actriţelor pentru a vinde ziarele. Dacă aţi şti în ce măsură m-am săturat de asta! Când mă rad dimineaţa şi îmi văd chipul în oglindă îmi spun mai degrabă: "Tu ţi-ai văzut cearcănele? Ai un aer obosit, bătrâne!", iar nu "Ce Don Juan!" (râde)
Frank Rousseau: Aţi întâlnit-o pe soţia dumneavoastră Rebecca în 1992, după care v-aţi căsătorit în 1998. De atunci încoace, fericirea dă tonul în cuplul dumneavoastră. Există vreun secret în spatele acestei uniuni care durează? O reţetă?
Simon Baker: Nu. O dorinţă înainte de toate. Apoi o complicitate evidentă între noi. În cele din urmă, trei copii care au cimentat în mod durabil relaţia noastră.
Frank Rousseau: "I Give It a Year" este o comedie romantică neobişnuită. Pentru dumneavoastră este de asemenea prilejul de a băga provizoriu în garaj Citroënul lui Patrick Jane, alias mentalistul, dar şi de a scoate nasul din anchetele protagonistului. Sunt mai mult de 5 ani de când incarnaţi acelaşi personaj. Pe termen lung, nu riscaţi să vă influenţeze?
Simon Baker: Aş vrea să vă răspund afirmativ. Ar fi minunat pentru un actor să fie suficient să întruchipeze o singură dată un personaj, ca de exemplu un campion de şah, pentru a-i moşteni calităţile şi a-l învinge pe Kasparov. Din nefericire, lucrurile nu funcţionează astfel. Patrick Jane nu are nicio influenţă asupra mea. În mod cert, el mi-a adus o situaţie financiară stabilă şi mi-a deschis nişte uşi, dar nu i-am cerut niciodată să facă cercetări asupra adevăratei mele firi. Să ştie ce este în sufletul meu. Nu sunt înzestrat pentru acest gen de introspecţie. Şi apoi vreau să vă fac o mărturisire: singurele lucruri pe care încerc să mă concentrez sunt replicile pe care trebuie să le învăţ în "The Mentalist" şi asta este deja o muncă dată naibii.
Frank Rousseau: Care sunt trăsăturile de caracter predominante ale lui Simon Baker?
Simon Baker: Sunt o persoană de dreapta. Îmi place onestitatea. Nu îmi plac oamenii care abuzează sau care profită de cei mai slabi. Nu mă învârt după vişin. Sunt o persoană directă. Când sunt în competiţie cu cineva, pot fi necruţător în mod prostesc fiindcă nu îmi place să pierd. Întrebaţi-o pe soţia mea, ea ar putea să vă vorbească ore în şir despre asta. Anumiţi oameni spun că îmi fierbe sângele în vene pentru un "Da" sau pentru un "Nu". Eu aş spune mai degrabă că sunt temperamental.
Frank Rousseau: Este adevărat că puteţi să vă transformaţi cu uşurinţă în Mister Jekyll atunci când regizaţi episoade din "The Mentalist"?
Simon Baker: Nu. Nici vorbă. Îmi place să controlez totul atunci când întreprind ceva. Am o viziune de ansamblu şi ştiu perfect ceea ce vreau şi ceea ce aştept de la alţii. În ochii mei, cel mai important lucru este povestea. Ea vine mereu pe primul loc. Treaba mea în calitate de regizor este să încurajez pe toată lumea să-şi exprime creativitatea. Îl ascult întotdeauna pe cel care vine să-mi ciocăne la uşă pentru a-mi insufla noi idei. Ştiţi, competiţia este acerbă în universul televiziunii sau al cinematografiei. Dacă nu prinzi trenul din mers, rămâi pe peron. Aş spune în final că sunt la fel de exigent cu mine însumi precum sunt şi cu ceilalţi.
Frank Rousseau: A vă întoarce la Paris este o perspectivă care vă face plăcere?
Simon Baker: Evident! Dar încă trebuie să găsesc un motiv plauzibil pentru a legitima venirea lui Patrick Jane în Franţa. Un motiv care să nu fie tras de păr. Visul meu ar fi să-i dau replica lui Jean-Paul Belmondo. Idolul meu dintotdeauna.
Frank Rousseau: Nu aţi luat niciodată în considerare ideea de a veni să vă stabiliţi definitiv în patria lui Voltaire?
Simon Baker: Franţa abundă în locuri extraordinare în care se practică surfingul. Ceea ce îmi place de asemenea la francezi este distanţa pe care o iau în raport cu serviciul. În Franţa se munceşte pentru a trăi, nu se trăieşte pentru a munci. Iubesc totodată cultura şi gastronomia franceze. Alături de produse foarte simple, ştiţi să preparaţi specialităţi care mă fac să salivez numai când vorbesc despre ele. Ca de exemplu un sandviş cu unt şi jambon pe o baghetă proaspătă. Nimeni nu face ceva mai bun de atât pe Terra! Aceeaşi poveste şi cu sufleurile. În aprilie trecut, când eram la Paris împreună cu soţia mea, un bucătar francez a învăţat-o să le prepare. În altă ordine de idei, cred că dacă i-aţi propune mâine soţiei mele să se mute în Franţa, în primul moment ar fi încântată. După care s-ar gândi mai bine şi ar ezita.
Frank Rousseau: De ce aceste reticenţe?
Simon Baker: Pentru că fanele franceze îmi cer adeseori numărul de telefon personal.
Frank Rousseau: Şi care este acesta?
Simon Baker: OK! Aveţi cu ce să notaţi? Este 555, la naiba, l-am uitat!
Frank Rousseau: Care este nivelul dumneavoastră de cunoaştere a limbii franceze?
Simon Baker: Ştiu să spun "la naiba" şi cuvinte de bază. Deci nu risc să mă aventurez mai departe.
Frank Rousseau: Apropo, cum se adaptează un australian transplantat în patria lui Barack Obama?
Simon Baker: Fără să pierd niciodată legătura cu prietenii mei şi cu familia mea. Stabilindu-mi adevăratele priorităţi. Prima prioritate fiind să fug de circul hollywoodian atunci când am ocazia. De 4 ani deţin o proprietate în Australia. Mă întorc acolo cu familia de cel puţin două ori pe an. Am trei copii şi vreau să fiu sigur că cei mici nu-şi pierd cultura australiană. Pentru moment nu vreau să-i forţez mai mult. Doar atât cât trebuie pentru a-şi păstra o stare psihică bună.
Frank Rousseau: Ce vă lipseşte cel mai mult de când locuiţi în Los Angeles?
Simon Baker: Un lucru prostesc, serviciile de ceai demne de acest nume. Americanii beau ceaiul în ceşti mari, în vreme ce în cultura australiană este încă prezent ceremonialul ceaiului preparat cu religiozitate în Marea Britanie. În ceea ce mă priveşte, îmi place această abordare civilizată. Este o erezie să bei ceaiul dintr-o cană! Este ca şi cum ai încerca să mănânci o tartă mică cu nişte mănuşi groase.
Frank Rousseau: Atunci când călătoriţi în străinătate, o faceţi împreună cu soţia şi copiii?
Simon Baker: Da. Când pot eu şi când acest lucru este compatibil cu vacanţele lor şcolare. Este important pentru echilibrul meu şi este important pentru familia mea să constate că sunt prezent, că nu sunt un curent de aer. Am crescut într-un oraş mic. În sărăcie. Mi-am spus foarte devreme că, dacă voi avea copii, le voi acorda posibilitatea de a călători, de a-şi deschide orizontul, de a vedea peisaje şi alţi oameni decât aceia pe care îi pot privi de la fereastra camerei lor. Acesta este luxul meu. Pot fi cu ei la New York şi să plec la Paris pentru un week-end, trecând prin Roma sau prin Londra. Copiii mei pot trăi experienţe de necrezut, pe care eu nu le-am cunoscut niciodată pe vremea când eram mic. În fond, generaţia mea era destul de sedentară. Existau mari şanse să înveţi, să munceşti şi să îţi întemeiezi o familie în oraşul în care ai crescut. Astăzi, dacă vor, copiii mei pot să îşi facă studiile în Los Angeles, în Anglia sau altundeva prin lume. Posibilităţile sunt infinite pentru ei.
Frank Rousseau: În ce mediu aţi crescut dumneavoastră când eraţi copil?
Simon Baker: Nu am crescut în bogăţie, dar aveam la dispoziţie spaţii largi. Cele pe care le oferă coasta de nord din New South Wales. Când eram copil, nu aveam decât o idee în minte: să fac surfing pe valuri. Problema era că nu ştiam să înot. Pentru părinţii mei ieşea din discuţie ca eu să-mi cumpăr o placă de surf. Înainte trebuia să obţin cel puţin o medalie de bronz la nataţie. Aşa că am luat cursuri de înot. Între timp, sâmbăta, practicam cu succes cricketul. Pentru a-mi plăti lecţiile de surfing, adunam sticle goale de Coca Cola şi le revindeam unui angrosist. Le-am vândut de asemenea flori turiştilor pe marginea drumului. Cu cei 15 dolari economisiţi, am fost capabil să-mi dăruiesc prima placă de surf.
Frank Rousseau: Vă amintiţi de primul dumneavoastră contact cu Hollywoodul?
Simon Baker: Da, era cu directoarea de casting Mali Finn. Impresarul meu din acel moment dorea ca eu să o întâlnesc pe această femeie cu influenţă la Hollywood. Când am întâlnit-o, ea mi-a spus direct: "Vreau să citeşti acest scenariu". Iar scenariul în cauză era cel de la "L.A. Confidential", capodopera lui Curtis Hanson, ecranizare după bestsellerul lui James Ellroy. La început, ea dorea ca eu să particip la o audiţie pentru rolul detectivului Edmund Jennings "Ed" Exley. Dar l-a obţinut Guy Pearce. Cred că handicapul meu era accentul australian. Un accent foarte pronunţat. Pe scurt, am interpretat în cele din urmă un rol mult mai mic. Cel al lui Matt Reynolds. Cred că mă aflam într-un pub englezesc din Santa Monica, King's Head, servind prânzul împreună cu soţia mea, când mi s-a comunicat vestea. Am scos un ţipăt în mijlocul sălii. Mai puţin discret decât s-ar fi cuvenit. Nu vă ascund faptul că apoi am chefuit.
Frank Rousseau: Între noi fie vorba, nu v-aţi vedea printre cei patru actori care l-au jucat pe James Bond? Aveţi clasa şi valoarea necesare ...
Simon Baker: Dar nu şi paşaportul. Eu sunt australian. Această slujbă le revine în general englezilor. În al doilea rând, Daniel Craig este deţinătorul licenţei de a ucide şi trebuie să admit că îi vine bine costumul de spion. În afară de asta, am iubit mereu saga agentului 007, la fel ca şi producţiile din anii '60 şi '70. Filme precum "Afacerea Thomas Crown" sau filmele lui Hitchcock. Thrillerele în care romantismul şi jocul de-a şoarecele şi pisica ne făceau să vibrăm de la început şi până la sfârşit. Toată acea epocă ...
Frank Rousseau: Deja vi s-a spus că semănaţi cu un tânăr Michael Caine cu ochelarii pe nas?
Simon Baker: Nu. Este prima oară când mi se spune asta. Cel mai dificil pentru un miop pe platoul de filmare este să nu lovească vreo cameră.
Frank Rousseau: Nu purtaţi lentile de contact?
Simon Baker: Nu. Şi este mai bine aşa. Când priviţi ochii lui Patrick Jane, vă gândiţi că el se concentrează să observe, însă, de fapt, se întâmplă din cauză că eu văd în ceaţă.
Frank Rousseau: Nu sunteţi ca Mister Magoo?
Simon Baker: Nu încă, dar am timp să devin!
Patrick Baker sau Simon Jane? Voi ce părere aveţi? Cine pe cine influenţează?
Sursă text: http://www.femmeactuelle.fr
Surse imagini: http://www.tf1.fr
http://photo.programme.tv
http://www.zimbio.com
Simon Baker: Nu evalua situaţia. Nu premedita nimic. Rămâi natural. Nu încerca să interpretezi un personaj. Lasă-te sedus, nu este un lucru rău. Este indicat să le laşi pe femei să preia iniţiativa. Este reconfortant să schimbi rolurile. Eu cred că seducţia vine şi din capacitatea de a o asculta pe femeia din faţa ta. După umila mea părere, este un handicap serios să te bagi prea în faţă. În prezent, dacă există stridii şi sufleu de brânză pe masă, îţi vei îmbunătăţi şansele. În fine, a nu-i cere doamnei să achite nota de plată este un plus de netăgăduit.
Frank Rousseau: Se spune adeseori despre dumneavoastră că sunteţi unul dintre cei mai sexy actori din lume. Cum percepeţi dumneavoastră această imagine minimalistă?
Simon Baker: Tocmai aţi spus-o dumneavoastră, este o imagine minimalistă. Ascultaţi, am peste 40 de ani, am trei copii şi sunt căsătorit. Ceea ce înseamnă că nu mai sunt pe piaţă. Cuvântul "sexy" nu semnifică nimic pentru mine. Este doar o etichetă pe care o lipim pe fruntea actorilor şi actriţelor pentru a vinde ziarele. Dacă aţi şti în ce măsură m-am săturat de asta! Când mă rad dimineaţa şi îmi văd chipul în oglindă îmi spun mai degrabă: "Tu ţi-ai văzut cearcănele? Ai un aer obosit, bătrâne!", iar nu "Ce Don Juan!" (râde)
Frank Rousseau: Aţi întâlnit-o pe soţia dumneavoastră Rebecca în 1992, după care v-aţi căsătorit în 1998. De atunci încoace, fericirea dă tonul în cuplul dumneavoastră. Există vreun secret în spatele acestei uniuni care durează? O reţetă?
Simon Baker: Nu. O dorinţă înainte de toate. Apoi o complicitate evidentă între noi. În cele din urmă, trei copii care au cimentat în mod durabil relaţia noastră.
Frank Rousseau: "I Give It a Year" este o comedie romantică neobişnuită. Pentru dumneavoastră este de asemenea prilejul de a băga provizoriu în garaj Citroënul lui Patrick Jane, alias mentalistul, dar şi de a scoate nasul din anchetele protagonistului. Sunt mai mult de 5 ani de când incarnaţi acelaşi personaj. Pe termen lung, nu riscaţi să vă influenţeze?
Simon Baker: Aş vrea să vă răspund afirmativ. Ar fi minunat pentru un actor să fie suficient să întruchipeze o singură dată un personaj, ca de exemplu un campion de şah, pentru a-i moşteni calităţile şi a-l învinge pe Kasparov. Din nefericire, lucrurile nu funcţionează astfel. Patrick Jane nu are nicio influenţă asupra mea. În mod cert, el mi-a adus o situaţie financiară stabilă şi mi-a deschis nişte uşi, dar nu i-am cerut niciodată să facă cercetări asupra adevăratei mele firi. Să ştie ce este în sufletul meu. Nu sunt înzestrat pentru acest gen de introspecţie. Şi apoi vreau să vă fac o mărturisire: singurele lucruri pe care încerc să mă concentrez sunt replicile pe care trebuie să le învăţ în "The Mentalist" şi asta este deja o muncă dată naibii.
Simon Baker: Sunt o persoană de dreapta. Îmi place onestitatea. Nu îmi plac oamenii care abuzează sau care profită de cei mai slabi. Nu mă învârt după vişin. Sunt o persoană directă. Când sunt în competiţie cu cineva, pot fi necruţător în mod prostesc fiindcă nu îmi place să pierd. Întrebaţi-o pe soţia mea, ea ar putea să vă vorbească ore în şir despre asta. Anumiţi oameni spun că îmi fierbe sângele în vene pentru un "Da" sau pentru un "Nu". Eu aş spune mai degrabă că sunt temperamental.
Frank Rousseau: Este adevărat că puteţi să vă transformaţi cu uşurinţă în Mister Jekyll atunci când regizaţi episoade din "The Mentalist"?
Simon Baker: Nu. Nici vorbă. Îmi place să controlez totul atunci când întreprind ceva. Am o viziune de ansamblu şi ştiu perfect ceea ce vreau şi ceea ce aştept de la alţii. În ochii mei, cel mai important lucru este povestea. Ea vine mereu pe primul loc. Treaba mea în calitate de regizor este să încurajez pe toată lumea să-şi exprime creativitatea. Îl ascult întotdeauna pe cel care vine să-mi ciocăne la uşă pentru a-mi insufla noi idei. Ştiţi, competiţia este acerbă în universul televiziunii sau al cinematografiei. Dacă nu prinzi trenul din mers, rămâi pe peron. Aş spune în final că sunt la fel de exigent cu mine însumi precum sunt şi cu ceilalţi.
Frank Rousseau: A vă întoarce la Paris este o perspectivă care vă face plăcere?
Simon Baker: Evident! Dar încă trebuie să găsesc un motiv plauzibil pentru a legitima venirea lui Patrick Jane în Franţa. Un motiv care să nu fie tras de păr. Visul meu ar fi să-i dau replica lui Jean-Paul Belmondo. Idolul meu dintotdeauna.
Frank Rousseau: Nu aţi luat niciodată în considerare ideea de a veni să vă stabiliţi definitiv în patria lui Voltaire?
Simon Baker: Franţa abundă în locuri extraordinare în care se practică surfingul. Ceea ce îmi place de asemenea la francezi este distanţa pe care o iau în raport cu serviciul. În Franţa se munceşte pentru a trăi, nu se trăieşte pentru a munci. Iubesc totodată cultura şi gastronomia franceze. Alături de produse foarte simple, ştiţi să preparaţi specialităţi care mă fac să salivez numai când vorbesc despre ele. Ca de exemplu un sandviş cu unt şi jambon pe o baghetă proaspătă. Nimeni nu face ceva mai bun de atât pe Terra! Aceeaşi poveste şi cu sufleurile. În aprilie trecut, când eram la Paris împreună cu soţia mea, un bucătar francez a învăţat-o să le prepare. În altă ordine de idei, cred că dacă i-aţi propune mâine soţiei mele să se mute în Franţa, în primul moment ar fi încântată. După care s-ar gândi mai bine şi ar ezita.
Frank Rousseau: De ce aceste reticenţe?
Simon Baker: Pentru că fanele franceze îmi cer adeseori numărul de telefon personal.
Frank Rousseau: Şi care este acesta?
Simon Baker: OK! Aveţi cu ce să notaţi? Este 555, la naiba, l-am uitat!
Frank Rousseau: Care este nivelul dumneavoastră de cunoaştere a limbii franceze?
Simon Baker: Ştiu să spun "la naiba" şi cuvinte de bază. Deci nu risc să mă aventurez mai departe.
Frank Rousseau: Apropo, cum se adaptează un australian transplantat în patria lui Barack Obama?
Simon Baker: Fără să pierd niciodată legătura cu prietenii mei şi cu familia mea. Stabilindu-mi adevăratele priorităţi. Prima prioritate fiind să fug de circul hollywoodian atunci când am ocazia. De 4 ani deţin o proprietate în Australia. Mă întorc acolo cu familia de cel puţin două ori pe an. Am trei copii şi vreau să fiu sigur că cei mici nu-şi pierd cultura australiană. Pentru moment nu vreau să-i forţez mai mult. Doar atât cât trebuie pentru a-şi păstra o stare psihică bună.
Frank Rousseau: Ce vă lipseşte cel mai mult de când locuiţi în Los Angeles?
Simon Baker: Un lucru prostesc, serviciile de ceai demne de acest nume. Americanii beau ceaiul în ceşti mari, în vreme ce în cultura australiană este încă prezent ceremonialul ceaiului preparat cu religiozitate în Marea Britanie. În ceea ce mă priveşte, îmi place această abordare civilizată. Este o erezie să bei ceaiul dintr-o cană! Este ca şi cum ai încerca să mănânci o tartă mică cu nişte mănuşi groase.
Frank Rousseau: Atunci când călătoriţi în străinătate, o faceţi împreună cu soţia şi copiii?
Simon Baker: Da. Când pot eu şi când acest lucru este compatibil cu vacanţele lor şcolare. Este important pentru echilibrul meu şi este important pentru familia mea să constate că sunt prezent, că nu sunt un curent de aer. Am crescut într-un oraş mic. În sărăcie. Mi-am spus foarte devreme că, dacă voi avea copii, le voi acorda posibilitatea de a călători, de a-şi deschide orizontul, de a vedea peisaje şi alţi oameni decât aceia pe care îi pot privi de la fereastra camerei lor. Acesta este luxul meu. Pot fi cu ei la New York şi să plec la Paris pentru un week-end, trecând prin Roma sau prin Londra. Copiii mei pot trăi experienţe de necrezut, pe care eu nu le-am cunoscut niciodată pe vremea când eram mic. În fond, generaţia mea era destul de sedentară. Existau mari şanse să înveţi, să munceşti şi să îţi întemeiezi o familie în oraşul în care ai crescut. Astăzi, dacă vor, copiii mei pot să îşi facă studiile în Los Angeles, în Anglia sau altundeva prin lume. Posibilităţile sunt infinite pentru ei.
Frank Rousseau: În ce mediu aţi crescut dumneavoastră când eraţi copil?
Simon Baker: Nu am crescut în bogăţie, dar aveam la dispoziţie spaţii largi. Cele pe care le oferă coasta de nord din New South Wales. Când eram copil, nu aveam decât o idee în minte: să fac surfing pe valuri. Problema era că nu ştiam să înot. Pentru părinţii mei ieşea din discuţie ca eu să-mi cumpăr o placă de surf. Înainte trebuia să obţin cel puţin o medalie de bronz la nataţie. Aşa că am luat cursuri de înot. Între timp, sâmbăta, practicam cu succes cricketul. Pentru a-mi plăti lecţiile de surfing, adunam sticle goale de Coca Cola şi le revindeam unui angrosist. Le-am vândut de asemenea flori turiştilor pe marginea drumului. Cu cei 15 dolari economisiţi, am fost capabil să-mi dăruiesc prima placă de surf.
Frank Rousseau: Vă amintiţi de primul dumneavoastră contact cu Hollywoodul?
Simon Baker: Da, era cu directoarea de casting Mali Finn. Impresarul meu din acel moment dorea ca eu să o întâlnesc pe această femeie cu influenţă la Hollywood. Când am întâlnit-o, ea mi-a spus direct: "Vreau să citeşti acest scenariu". Iar scenariul în cauză era cel de la "L.A. Confidential", capodopera lui Curtis Hanson, ecranizare după bestsellerul lui James Ellroy. La început, ea dorea ca eu să particip la o audiţie pentru rolul detectivului Edmund Jennings "Ed" Exley. Dar l-a obţinut Guy Pearce. Cred că handicapul meu era accentul australian. Un accent foarte pronunţat. Pe scurt, am interpretat în cele din urmă un rol mult mai mic. Cel al lui Matt Reynolds. Cred că mă aflam într-un pub englezesc din Santa Monica, King's Head, servind prânzul împreună cu soţia mea, când mi s-a comunicat vestea. Am scos un ţipăt în mijlocul sălii. Mai puţin discret decât s-ar fi cuvenit. Nu vă ascund faptul că apoi am chefuit.
Frank Rousseau: Între noi fie vorba, nu v-aţi vedea printre cei patru actori care l-au jucat pe James Bond? Aveţi clasa şi valoarea necesare ...
Simon Baker: Dar nu şi paşaportul. Eu sunt australian. Această slujbă le revine în general englezilor. În al doilea rând, Daniel Craig este deţinătorul licenţei de a ucide şi trebuie să admit că îi vine bine costumul de spion. În afară de asta, am iubit mereu saga agentului 007, la fel ca şi producţiile din anii '60 şi '70. Filme precum "Afacerea Thomas Crown" sau filmele lui Hitchcock. Thrillerele în care romantismul şi jocul de-a şoarecele şi pisica ne făceau să vibrăm de la început şi până la sfârşit. Toată acea epocă ...
Frank Rousseau: Deja vi s-a spus că semănaţi cu un tânăr Michael Caine cu ochelarii pe nas?
Simon Baker: Nu. Este prima oară când mi se spune asta. Cel mai dificil pentru un miop pe platoul de filmare este să nu lovească vreo cameră.
Frank Rousseau: Nu purtaţi lentile de contact?
Simon Baker: Nu. Şi este mai bine aşa. Când priviţi ochii lui Patrick Jane, vă gândiţi că el se concentrează să observe, însă, de fapt, se întâmplă din cauză că eu văd în ceaţă.
Frank Rousseau: Nu sunteţi ca Mister Magoo?
Simon Baker: Nu încă, dar am timp să devin!
Patrick Baker sau Simon Jane? Voi ce părere aveţi? Cine pe cine influenţează?
Sursă text: http://www.femmeactuelle.fr
Surse imagini: http://www.tf1.fr
http://photo.programme.tv
http://www.zimbio.com
0 comments: