"Grey Water": un subtil manifest anticorporatist care a inflamat spiritele

"No need to be so coy. You're big oil. You can do whatever you want, right?"  -  Patrick Jane


Excelenta echipă de scenariști condusă de Bruno Heller i-a dus cu zăhărelul nu mai puțin de 5 ani și jumătate pe fanii care își proiectaseră în minte imaginea unui Red John ce personifica răul suprem, iar acum continuă să-i ducă cu zăhărelul pe fanii care nu se lasă descurajați de irelevantele interacțiuni dintre protagoniști în episoadele "White Lines", "The Golden Hammer", "Black Helicopters" sau "Grey Water" și sunt încredințați că Patrick va aștepta la poalele unui povârniș abrupt și va deschide brațele pentru a o prinde pe Teresa, exact în momentul în care aceasta va închide ochii și va face din nou un trust fall precum în episodul "Carnelian, Inc." din sezonul 1. Când pui atât de multă pasiune în a creiona personaje magnetice și complexe, cu care publicul empatizează și care reușesc cumva să treacă dincolo de bariera ecranului, ai datoria de a nu-ți bate joc de ele în ultimul ceas și de a nu le prăbuși de pe soclurile pe care tot tu le-ai construit, involuția lui Jane după dispariția din peisaj a șerifului McAllister fiind vizibilă cu ochiul liber, deși a fost împachetată în hârtie de cadou lucioasă, i s-a lipit o fundă colorată și ne-a fost livrată pe post de transformare spectaculoasă a consultantului, evadat din temnița unei obsesii care l-a ținut captiv vreme de 12 ani.      

Îndârjirea cu care mentalistul a fost deposedat de majoritatea obiectelor fetiș este depășită numai de consecvența cu care acestuia i s-au furat trăsături definitorii de personalitate, ca și cum Jane ar fi fost un robot căruia îi poți șterge din memorie setările inițiale și pe care îl reprogramezi să uite orice amintire tulburătoare din existența precedentă. Vechiul Patrick Jane, căruia i se deplasa mărul lui Adam în susul și în josul gâtului ori de câte ori îi defilau prin spatele pleoapelor frânturi de imagini cu Angela și Charlotte Anne cântând la pian, ale cărui priviri meditative alunecau în gol de la primele acorduri ale muzicii lui Bach și ale cărui surâsuri nu erau altceva decât fațada unei tristeți de fiere, i-a lăsat treptat locul unui Patrick Jane neverosimil de detașat de tragedia care i-a marcat trecutul, entuziast și pus pe șotii, care își poartă verigheta din pură inerție și care este dispus să împărtășească inclusiv unor persoane cvasinecunoscute detalii intime referitoare la viața lui de familie, deși nu obișnuia să-i facă astfel de confidențe nici măcar Teresei Lisbon.         

Simon Baker continuă să-i împrumute personajului său gesturile grațioase, zâmbetul cuceritor și vocea cu inflexiuni calde, dar eu nu mă dau în vânt după acest Jane inautentic, superficial și unidimensional pe care mi-l propune reboot-ul "The Mentalist 2.0" și care a rămas doar o umbră a bărbatului fascinant de odinioară din momentul în care a încetat să fie un cavaler al tristei figuri care se luptă cu morile de vânt, pierzând la capitolele sensibilitate și expresivitate din cauza unor scenarii care nu îl pun aproape deloc în valoare. Deziluzia numită Red John, peste care nu voi fi niciodată capabilă să trec cu resemnare, a fost agravată ulterior de mult mai dureroasa pierdere a acelui Patrick Jane pe care îl adoram de-a dreptul, un erou care s-a diluat sub ochii mei precum un vin de calitate superioară amestecat cu apă de către niște enologi ageamii, dar pe care am speranțe întemeiate că îl voi recâștiga în episodul "White as the Driven Snow".

Nu-mi explic cum a fost posibil ca un scriitor atât de inspirat precum Bruno Heller să finalizeze în mod lamentabil cel mai important capitol al serialului "În mintea criminalului", însă mi se pare limpede ca lumina zilei că nu ajută la nimic să-și pună cenușă în cap și să facă penitență, singurul mod în care se poate revanșa față de fanii pe care i-a lăsat baltă în cazul Red John fiind să nu rateze cel de-al doilea segment major al poveștii și anume relația Jane - Lisbon. Pâinea și cuțitul sunt din nou în mâna lui Heller fiindcă el a elaborat scenariul de la "Blue Bird", episodul care va trage cortina peste sezonul 6 și poate chiar peste întregul serial, iar englezul (care a contribuit la succesul de public și de critică al hit-ului CBS în aceeași măsură ca și australianul Simon Baker) va avea pe data de 18 mai 2014 prilejul de a ieși din scenă în ropote de aplauze și de a se îndrepta cu fruntea sus spre "Gotham", producția cu supereroi pe care o va superviza în anii ce urmează pentru FOX Television.

Printr-o concluzionare adecvată a poveștii dintre Patrick și Teresa nu înțeleg neapărat o formare a cuplului Jisbon fiindcă, dacă eu aș fi lucrat pe platourile de filmare de la "The Mentalist" și aș fi avut putere de decizie, aș fi optat probabil pentru căsătoria lui Lisbon cu agentul FBI Marcus Pike, în vreme ce Jane ar fi privit emoționat prin crăpătura ușii, cu ochii jucându-i în lacrimi de regret, surâzând melancolic, pe jumătate fericit și pe jumătate nefericit, exact așa cum a procedat atunci când Grace Van Pelt i-a jurat credință lui Wayne Rigsby în Napa Valley.

Îmi permit să-l contrazic pe scenaristul David Appelbaum, care ne-a promis suspans, secvențe memorabile, două subplot-uri comparabile ca valoare și un rezultat final care să ne taie respirația, ținându-se de cuvânt numai parțial și punând pe hârtie un text caracterizat prin inconstanță, scenele în care soții Rigsby - Van Pelt și micuța lor Maddy devin ținte mișcătoare pentru un necunoscut cu mănuși, cagulă și ochelari cu lentile roșiatice fiind într-adevăr intense și atent construite, spre deosebire de cazul săptămânal de crimă rezolvat de echipa Jane - Fischer, pe care trebuie să faci un efort să-l pescuiești din bazinul cu banalitate și plictiseală, la fel cum echipamentele de foraj și muncitorii companiei Millman Oil recuperează cadavrul fermierului Dan Becker din bazinul cu apă aditivată cu o serie de substanţe chimice toxice.

După ce Jane a șters rânjetul de pe perete și de pe chipul fiorosului Thomas McAllister, iar Lisbon l-a trimis în spatele gratiilor pe sociopatul Tommy Volker, "The Mentalist" a suferit din cauza lipsei unui villain care să-ți dea fiori de gheață și să-ți bântuie coșmarurile nocturne, așa că se observă încă din episodul "The Golden Hammer" tentativele timide de a readuce în prim-plan Asociația Blake și vreun ucenic scelerat de-al lui Red John, pregătit să își asume rolul lui Ares și să pornească într-o misiune vindicativă la capătul căreia niciun membru al fostei echipe CBI să nu mai facă umbră pământului.

Este o bătălie pierdută din start a încerca să mă convingi pe mine că fotograful pedofil Richard Haibach, care netezea cu palma rochiile păpușilor și aranja jucăriile dintr-o cameră de la subsol decorată în nuanțe de roz, și-a deplasat brusc centrul de interes de la Lolite de 9 - 13 ani spre femei mature de 35 - 40 de ani precum Van Pelt și Lisbon, a pus mâna pe un shotgun și a năvălit în apartamentul înțesat cu sisteme de alarmă deținut de către doi foști polițiști, care încă mai posedă arme de foc, deși exact aceasta este direcția pe care o indică atât David Appelbaum, cât și Eoghan Mahony în "Grey Water" și respectiv "White as the Driven Snow". OK, Haibach clocotește de furie și are resentimente față de Jane și Lisbon fiindcă Robert Kirkland i-a retezat degetul mare de la mână ca o consecință a faptului că mentalistul i-a notat numele pe o falsă listă de suspecți în cazul Red John și fiindcă agenta FBI continuă să-l hărțuiască și să-l perceapă ca pe un pervers sexual al cărui loc nu este pe stradă, ci într-o celulă ferecată, însă infractorului care încă se bucură de gustul libertății i-ar fi venit mai ușor să-i atace pe lupii singuratici Jane și Lisbon decât pe Rigsby și Van Pelt, aceștia din urmă părând vulnerabili din cauză că sunt părinți și pun accentul pe siguranța lui Ben și Maddy, dar formând totodată un cuplu unit și protejându-se reciproc în situații-limită.

A găsi breșe într-un sistem de securitate bine pus la punct precum cel din apartamentul din San Francisco al soților Rigsby pare mai degrabă domeniul de expertiză al lui John Hutten decât al lui Richard Haibach, iar Wayne îndreaptă imediat un deget acuzator spre spărgătorul de bănci arestat de CBI, care a ieșit repede din pușcărie și care locuiește acum în Houston. Problema este că Hutten poartă pe gleznă un dispozitiv de monitorizare și colaborează cu FBI-ul pentru a destructura rețelele de spărgători de bănci, așa că lasă impresia că ar avea un alibi infailibil pentru seara în care foștii agenți CBI și fiica acestora au fost la un pas de a fi împușcați în propriul cămin, un argument care nu-l convinge pe Rigsby să abandoneze investigația, în pofida reticenței manifestate de Cho.

Sursă material video: https://www.youtube.com

Impulsionați de Jane să își urmeze instinctele și să reducă lista cu 12 suspecți la numai câteva nume pentru a-și eficientiza cercetările, Lisbon își exprimă îndoielile cu privire la psihiatrul criminal Linus Wagner și la fotograful suspectat de pedofilie Richard Haibach, Cho merge pe mâna sadicului miliardar Tommy Volker, Van Pelt își concentrează atenția pe hoțul și criminalul Donny Culpepper, iar Rigsby rămâne la părerea că John Hutten este suficient de inteligent și viclean încât să înșele vigilența agentului FBI care îl supraveghează și să modifice semnalul transmis de brățara de la gleznă. Presupunerea lui Rigsby se dovedește a fi corectă, însă Hutten nu încalcă regulile eliberării condiționate pentru a le plăti o poliță polițiștilor din Sacramento care l-au arestat cu ani în urmă, ci pentru a se refugia în brațele focoasei amante fără să afle nevasta despre escapadele lui, fiind savuroasă scena în care Cho și Rigsby intră intempestiv în camera de hotel și le întrerup celor doi partida de amor, prilej pentru Hutten să-i întrebe ironic dacă nu ar putea reveni peste o jumătate de oră.

Volker și Wagner încă se află între zidurile închisorii și nu au avut contacte care să ridice semne de întrebare cu lumea exterioară, iar Culpepper s-a însurat și a plecat în Venezuela, motiv pentru care Haibach rămâne singurul suspect viabil, o alegere destul de neinspirată a scenariștilor din punctul meu de vedere fiindcă omul are un aer creepy și înclinații sexuale nepotrivite, dar mai degrabă te umflă râsul când îl vezi cuprins de accese de furie și direcționând tirade veninoase spre Lisbon decât să-l iei în serios ca făptuitor într-un caz de atac armat. Ca de fiecare dată, m-a uns pe suflet scurta, dar semnificativa intervenție a lui Dennis Abbott, directorul Diviziei FBI din Austin mediind cu abilitate conflictul dintre Lisbon și avocata lui Haibach și neavând nevoie de cuvinte pentru a-și impune autoritatea atunci când o obligă pe subalterna lui să-și ceară scuze de la pedofil fiindcă i-ar fi creat probleme la locul de muncă din Denver, dar dovedindu-se un polițist cu fler atunci când îi confirmă lui Lisbon că nu are nici cea mai mică intenție de a-l scăpa din ochi pe suspect, sugerând doar că ar trebui să se acționeze în secret și cu prudență.

O altă fază care m-a amuzat și pe care am interpretat-o ca fiind o gafă a specialiștilor din echipa de montaj a vizat schimbarea frizurii lui Patrick Jane pe parcursul unor secvențe consecutive, de când personajul central părăsește biroul în care a avut loc ședința informativă condusă de Kimball Cho și până când urcă în mașina lui Kim Fischer pentru a porni spre Bradley - Texas, părul blond și șuvițat al consultantului fiind nu numai pieptănat diferit, dar crescând în mod miraculos cu 2-3 centimetri, ceea ce mă face să cred că respectivele scene au fost filmate în ordine invers cronologică.  

Uciderea unui fermier local care se opusese fracturării hidraulice și care acționase în instanță compania Millman Oil pe motiv că poluează apa de pe proprietatea lui ar fi putut reprezenta un subiect plin de sevă, cu condiția ca regizorul Geary McLeod să fi avut la dispoziție mai mult de 43 de minute pentru a dezvolta ofertanta temă a lipsei de scrupule și a lăcomiei corporațiilor din sectorul extractiv. Am citit că episodul "Grey Water" a făcut vâlvă în SUA din cauza secvenței în care văduva lui Dan Becker își propune să-i demonstreze indiscretului Jane de ce nu este recomandabil să dea buzna prin bucătăriile oamenilor și de ce ar trebui să-și umple ceainicul cu apă îmbuteliată, apropiind un aprinzător de aragaz de apa care curge în chiuvetă, declanșând o flacără și afirmând că metanul din pânza freatică le-a omorât deja câteva vite.

Mi-a plăcut faptul că progresul tehnologic și consecințele lui sunt prezentate din două perspective diametral opuse, la unul dintre poli aflându-se Jason Kern, un director executiv corupt până în măduva oaselor, care mituiește deopotrivă politicieni și localnici pentru a-i împiedica să ia atitudine împotriva dezastrului ecologic pe care îl provoacă în zonă această metodă de forare și care nu ezită să angajeze bătăuși pentru a-l cotonogi pe Dan Becker, iar la celălalt pol situându-se patronul Samuel Millman, un bărbat onorabil care încă mai crede în valorile tradiționale pe care și-a clădit afacerea, care preferă abordarea directă, iar nu căile ocolite și care recunoaște cu franchețe că este depășit de viteza cu care se derulează evenimentele în secolul al XXI-lea, neînțelegând nici cum funcționează computerele, nici de ce ar alege un grup de activiști autointitulat The Cooperative să-i atace compania online.

În situația în care asasinul ar fi avut conexiuni cu Millman Oil și ar fi comis fapta pentru a scăpa de ghimpele din coaste numit Dan Becker, unul dintre puținii texani a căror tăcere nu poate fi cumpărată cu bani și care refuză să-și vândă pământul fiindcă vrea să-l lase moștenire generației următoare, aș fi fost probabil mai tolerantă cu David Appelbaum și i-aș fi apreciat mai mult viziunea, însă m-a dezamăgit să aflu în final că mobilul crimei este unul vechi de când lumea (banii), iar făptuitorul este o persoană din anturajul victimei.

Secvența mea preferată se petrece într-o cameră plină cu hackeri și îi are ca protagoniști pe Kim Fischer și Patrick Jane, consultantul trimițându-și șefa după cai verzi pe pereți și indicându-i la derută un posibil lider al Cooperativei, timp în care el observă cu atenție comportamentul celorlalți informaticieni și se convinge că durduliul Ethan Zorn este omul pe care îl caută FBI-ul fiindcă îi bombardează cu mesaje de amenințare pe oficialii de la Millman Oil. Gesturile prin care Jane își cere iertare pentru haosul creat într-o sală în care liniștea era atât de profundă încât puteai auzi musca zburând vorbesc pe limba oricărei fane a talentatului actor australian, Simon Baker ridicând degetul la buze, zâmbind încurcat și lipindu-și palmele ca într-o rugăciune, deși este evident că nu regretă nimic și că îl distrează răzmerița pe care a generat-o. La fel de haioasă este și faza în care naivul Jason Wylie, un as în domeniul cibernetic, dar un novice în relațiile interumane, este amăgit de către Jane cu promisiunea existenței unui ordin judecătoresc și îl ajută pe acesta să strângă informații ilegale de pe internet.

Un minus al episodului difuzat de CBS pe data de 16 martie îl constituie secvența în care Rigsby, Van Pelt, Cho, Lisbon și Jane se reunesc pentru prima oară în formulă completă după desființarea Biroului de Investigații al Californiei, răceala dintre consultant și foștii lui colegi din Sacramento fiind atât de densă încât poate fi tăiată cu un cuțit, o atitudine bizară și inexplicabilă care vine tocmai din partea unui om generos și emotiv în forul lui interior, care obișnuia să împartă gesturi de afecțiune când venea vorba de cele câteva persoane care îi atinseseră o coardă sensibilă. Kimball Cho și Teresa Lisbon își disimulează sentimentele în majoritatea situațiilor, dar își îmbrățișează și își încurajează prietenii care tocmai au trecut printr-o experiență traumatizantă, iar Patrick Jane nu reușește să stoarcă decât o frază seacă de genul "Good to see you, guys"? Come on!

 Sursă material video: https://www.youtube.com

Surse imagini: http://www.cbs.com
                          http://screencapped.net